sâmbătă, 28 mai 2016

Porțile orașului meu sunt apele unui curcubeu.

Sunt unele clipe când oamenii își iau la revedere de la un loc natal. Poate ați trăit asta, poate ați vrut să țineți minte această clipă...
Inima mea a inceput sa bată în mijlocul Galațiului. Din strada mea, unde m-am nascut, daca ma ridicam vreo cinci metri în sus aș fi văzut splendoare de Galați. Pe bune, dacă pe vremea aia erau drone, la nici 5 metri, vedeai în toate cele patru zări, precum Ștefan cel Mare când fugărea turci pe coclauri. Acum nimic nu se vede in zare din cauza blocurilor turn. Oricum, daca faceți totuși exercițiul de "ridicare în slăvi", vă spun eu ce-ați fi văzut :)... sau vă arăt.
Dar, dincolo de starea tehnică a mesajului, eu vreau să-mi exprim sentimentele celui plecat. Plecam fără necazuri, plecam un om dârz și drept. Pe străzile vechi, șerpuite, mă tot plimbam și-nțelegeam cum plec și-mi las amintiri. Nu las oameni, las amintiri... filme văzute în clădiri demolate, copaci deșălați de foamea zarzărelor gustoase, ochiul minții ce s-a născut la timp și mă ține încă în standard de viață.
Revin în prag de alegeri. Aproape nu-i știu pe cei înfometați de scaunul înaltcitadin. Sigur sunt oamenii care nu merg pe jos prin oraș, oameni care nu fac sport ca sa vadă că nu prea au pe unde... așa, de sărac ce ești, oameni care doar trăiesc bine azi și mâine, de la noi, peste viitor.