din vremuri vechi... din copilarie. Mereu am dorit sa scriu despre asta. Despre relatia mea cu miscarea, cu bicileta in mod special. Precum orice copil mai vechi de anii '89, aveam timp sa ma ma duc prin tot felul de baze sportive si sa-mi incerc pasiunile. Am gasit sali de voley-ball, scrima, tenis, atletism, inot, caiac... dar niciuna de ciclism. Imi placeau bicicletele, chiar daca 99% din ceea ce vedeam erau Tohan. Imi placeau ca si obiect de exercitiu fizic, probabil. Fratele cel mare, dupa o vara de cules la ferma Filesti: cirese, visine, caise, piersici... poate si prune, gutui , si-a cumparat o mandra bicicleta semicursiera ruseasca pe care a dat 400 de dolari... la "vaporeni". Cu siguranta la afacerea asta l-a ajutat si mama. Eu si fratele mijlociu aveam multe interdictii privind bicicleta faimoasa.
Fratele mijlociu, conservator din fire, respecta orice. Eu, fire revolutionara, doream un "bun al tuturor". Camera fratelui cel mare era un sanctuar aflat la mare departare... trebuia sa trec prin camera de living, rece, impersonala, cu umbre de scaune golase peste un parchet tacut. Uffff... apas clanta... wooooow, e deschisa.... indrazneala prinde aripi. In creierul meu se formeaza chimia: Me = BICYCLE = Looove Era acolo, lipita de calorifer... caloriferul care ne servea de transmisuni radio altadata... galena inca era lipita de el. Albastra, turquoize, zvelta si singura . Ma apropii, o mangai, e blanda si ma lasa. Nu-mi trebuie mult sa ma hotarasc. O iau, cum oare? eu aveam atunci 30 de kile si ea 15. Am ajuns in fatza blocului, 'la scara". Habar nu aveam sa merg pe bici. Vazusem la Isaccea sistemul unor puşti: piciorul stang sub bara transversala, pe pedala stanga, piciorul drept pe pedala din dreapata. Mergand pe principiul... ce functionează deja... nu mai trebuie analizat... îmi iau viteza... cum altfel? Probabil am mai căzut din când în când. Probabil am mers „snur”... habar nu am! Importanta a fost întoarcerea. Revenită in camera miracolului ce mi-a daruit „placerea” am constatat ca roata era cam dezumflata. Dorind să las toate obiectele atinse in ordine, fratele fiind un fel de Sherlock Holmes, scot rapid pompa ataşată cadrului printr-o mişcare simpla dar nememortă de mine suficient. Rectific volumul de aer in pneu şi încerc să ataşez rapid pompa, cadrului. Încerc o dată, de două ori, de trei ori... de n’şpe ori! Zadarnic. Evlavioasă fiind, recurg la rugăciuni îngereşti către icoana din colţul est al camerei. .... înger, îngeraşul meu, roagă-te la Dumnezeu.... Pioşenia mea ţine vreo 5 minute după care intervine nerăbdarea rezultatului rugii mele.. şi încerc iar... Relaxată de fondul rugăciunii, reuşesc miscarea complexă de împins-translaţie necesară aşezării unei pompe pe cadru . Zâmbesc, mulţumesc, mă bucur nespus! Am şters ultima urmă a trecerii mele prin sanctuarul faimoasei biciclete. Fratele cel mare nu ştie nici azi, când îmi trimite cursiere din Germania, de unde vine pasiunea mea pentru mişcare... ssst, să nu-i spuneţi .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu