duminică, 20 mai 2012

Safi, Morocco

Dintre obiectele neînsemnate ale adolescenței, mi-am păstrat globul lumii din carton, învelit în folie lucioasă și pictat cu mări albastre, câmpii verzi și munți maron. Este un altfel de zar prin care îmi permit călătorii.

Istoria unor locuri poate deveni atât de bine o realitate, încât pot descrie mirosuri și emoții mai bine decât după trăiri în acele locuri râvnite.

Magia jocului se întâmplă pe ritmuri plăcute, învârtind globul ușor, în lumina obscură... atât cât să-mi lase privirii recunoașterea locului meu de vacanță. Degetul urmărește lent o pată de pământ... de astă dată cu greu se retrage din oceanul Atlantic către țărm. E un loc la mijloc de glob, la mijloc de șanse.

Atât de departe e greu să călătorești.

Întâlnirea cu un soare ce-mi pare necunoscut, la început, e stingheră și mută. El mă acoperă pe păr, pe haine, îmi frige tălpile înainte de pas, îmi cere umbra umărului lui să-mi acopere arșița... e un soare prea iubitor de mine, mă simt lipită de el dar nu-l dezlipesc de pe mine. Recunosc aici un trai legat de natura fiindcă oceanul vuiește întruna. Există o pace întinsă și arsă fără de jar, fără de șansă. Dimineața am stat într-o casă în care Amir și Aisha, a sa soață, ne-au pregătit pentru arșița marocană. Ceai cald, pături din lut, veșmânt răcoros și părul ud.

Știam că oceanul e mare... dar, europeana din mine, credea ca e tot o mare. Aparent liniștit, câteodată obraznic, își ridică câte un val peste zare. Are un mister al lui, oceanul... știe să facă din fiecare val câte un cârlionț alb-verzui sub care se centrifughează surf-erii. Nu te poți potoli din privit. Fiecare val de smarald aduce noi emoții. Noi le simțim prin nisipul roșiatic, ca pe o vibrație a Terrei.

Globul din carton îmi trimite culori și puteri ale naturii. Îmi arată simplitatea unor locuri uitate de străzi, uitate de civilizație.

marți, 15 mai 2012

some people


Îmi ascundeam faţa în palme oridecâteori aveam de luat o decizie grea. Probabil îmi doream o linişte a privirii, o limpezire. Era timpul să-mi eliberez ochii fiindcă mă dureau orbitele. Eram ca şi îngheţată iar el nu mă ajuta deloc. Îmi repeta încontinuu: nu pleca, rămâi, te iubesc, nu pleca, rămâi, te iubesc, nu ... Distanţa dintre noi era mare. Între noi, deschisă, uşa către celălalt. Computerul din clădirea vecină toca mărunt perforaţiile alfa-numerice. Un zarzăr făra nicio zarzăre îşi arăta în geam lipsa fructelor. Şi pe ele le-au dorit mâini hulpave. Între noi stătea tăcerea celor două luni de muncă la un proiect comun. Din când în când... te iubesc, nu pleca.... îl întreb:
- Pierderea fişierului meu, săptămâna trecută, are legătură cu asta?
- Da, sunt vinovat. L-am salvat pe dischetă dar ţi-am spus că e pierdut. Nu pot să înţeleg cum de mâine trebuie să inru în birou şi să nu te văd. Să ştiu că ochii tăi trişti nici măcar monitorul meu nu ţi-i mai vede. În fiecare zi aştept cele două ore să le petrecem împreună.  Cum vrei tu, cu multă tăcere, cum simt eu, cu mult parfum. Eu te iubesc, sunt cel căruia îi zâmbeşti când intri, sunt cel care plânge când ieşi. El te aşteaptă afară, eu te aştept în inima mea.
   Tac-tac-tac...tac-tac...tac..tac-tac... cartelă pro-verb(i)ală... cum ştia ea ce e în sufletul meu.
Mă duc la fereastră, Ştefan pitea un chiştoc dintr-o ţigară între degete şi pândea o poartă secundară pe care ieşeam deobicei. Intuitiv, credea că ies din clădirea din dreptul porţii şi el se ascundea aici, fix sub ferestrele unde eu lucram. Ştiam că nu se va lăsa de fumat, de viteză, de nervi striviţi printre buze. Imaginea lui atunci era definitivă: eu sus, el jos. El obişnuit cu oameni docili îm preajmă, eu dornică să fiu iubită.
    Oleg îmi îngusta orizontul prin braţele lui întinse drept către mine. Era un culoar al vieţii viitoare... plăcute sau neplăcute?

duminică, 13 mai 2012

Lukas ... dream



In cate-o dimineata asez trei cesti...

Si-n alta dimineata trei pahare.

In nicio zi nu le combin,

In nicio dimineata nu m-abtin.

Si-mi lasi pe masa trei bomboane

Si ma saruti de doua ori

Nu stiu de ce ma uit prin casa,

Nu stiu ce voce-i uneori.

Deseara ne iubim iar amandoi.

duminică, 6 mai 2012

fishing in my childhood

Isaccea, acum 20 de ani, era un sătuc... Răcoarea prafului strecurat printre degete o asociez în armonie cu acorduri de muzică fado, potrivită arhitecturii din pământ galben-ars ce alcatuia uliţe şi cu ele satul. Prispele ţineau răcoare snopilor de ceapă sau morcovi pentru seminţe...Bunica dezghioca seminţe atentă să treacă în desagă fiecare "rod". Ajutam la asemenea treburi încovoindu-mi spinarea asupra muncii, destoinică. Verişorii si fraţii, băieţi fiind, aveau alte treburi... puteau pleca dis-de-dimineaţă la pescuit sau vanat cu praştia. Eram singura fată in hoarda de 9 verişori ce ne adunam in bătătura bunicii fix pe 21 iunie, deodată cu solstiţiul... Aveam o fire nestatornică şi munca de buchiseală pe care mi-o dădea bunica nu-mi era pe plac. Trăgeam cu ochiul spre plasele unchiului întinse pentru reparat . Igliţe, cârlige, beţe... manevrate de unchi şi verişori erau jucării pe care mi le doream şi eu. Fiindcă balta începea aproape, unde se termina grădina de zarzavat şi se odihnea barca, câteodată unchiul Marin ne lua să ne arate locurile pline de peşti ale întinsurii de nuferi. Porneam dimineaţa devreme înainte de răsărit, fără merinde, şi pescuitul se termina pe la ora 10 când începea să ardă soarele. Urcam pe bâjbâite în barca cătrănită de ne lipeam pantalonii scurţi şi ne mijeam ochi adormiti pe luciul apei... aşaaa.... “la chelbosul”... “trei sălcii”... “după lanuri”... încercam să memorăm ‘locuri’ - “La Cetate”! Striga deodată unchiul încât noi tresăream ca nişte muşi uitaţi de simbrie. Aici să pescuiţi vara cu plumb adânc şi plută din papură fiindcă e balta cea mai adâncă. - De unde ştii tu unchiule că e cea mai adâncă? Cum o măsori? - Cu plumbul, Dorine, aşa se măsoară balta cu peşti! Unchiul mă numea Dorin... eram băiat in mintea lui după cum mă interesam doar de treburi bărbăteşti... Ne aşezam pe faşia de pământ numită de el “la cetate” Noviodunum.
De acolo încep amintirile despre relaţia înnăscuată unchi-nepot.

Fratele cel mare, care trăsese la rame prin desişul de păpuriş şi stuf era mândru de efort şi acum îşi continua rolul de căpetenie alegându-ne fiecăruia câte un loc de pescuit. Unchiul ne dădea o undiţă improvizată dintr-o lungime de stuf luată direct din baltă şi doi metri de nylon din buzunar la care adăugam fiecare “lucrarea” personală, adică legătura ce conţinea pluta si cele două cârlige. Apoi ne învăţa cum să punem râma în cârlig aşa încât să rămână vie şi să pară o hrană potrivită peştişorului. Desaga cu mămăligă de nadă rămânea lângă unchi. Lângă desagă eram eu. Unchiul, stapan pe situatie, se intindea pe spate tăcut. Tăcerea lui era înţelepciune pentru mine. Treceau clipe. Aşteptarea, la pescuit, înseamnă răbdare sufletească dar totodata, o foame nebună îmi urla in maţe de mi se părea ca trezesc şi peştii. Mămăliga rece nu miroase dar mie, atunci, nările îmi indicau traseul degetelor ce-mi aduceau fărâme de hrană. Fratele cel mare îmi arata posibile prăzi de peşti şi tehnici de pescuit. Timpul trecea şi noaptea se îngemăna cu ziua prin răsăritul de poveste al Dunării. După ore de veghe tăcută, unchiul ne striga din pozitia lui pe pled pe o rână, îsi vântura pălăria prin razele scurte de soare si ne chema la el să afle ce nevoi mai avem. În unanimitate, verişorii au cerut nada sa arunce în baltă câte puţin. Unchiul, trase desaga uşor... daaa, prea uşor, şi desfăcu pânza... ioc mămăliga.

-  Ptiii!!!! ...să vezi c-au sărit peştii pe mal cât am aţipit şi-au mâncat nada!

-  Cum aşa unchiule? întrebau toţi, căutând neîncrezatori în bocceaua pregătită chiar de ei de cu seară? ... cum aşa? Aici a fost, am pus-o eu şi era tăiată cubuleţe...

Soarele deja ne recunoştea chipurile. Ne puteam distinge feţele şi chiar mimica. Aşa m-au şi dibuit.

-  Uiteeeeee! Ea a mancat nada! Ai mămăligă pe buze!

-  Dar nu v-am spus eu că a venit o sirenă în visul meu? Hehehe! Sirena lu’ unchiu! Ţi-a fost foame mezino? Măi, măi ce-ţi mai chiorăiau maţele... le-am auzit o vreme de nu puteam să dorm şi apoi nu le-am mai auzit... deci nu mori de foame, te vei descurca in viata. Hehehe!
Hai!
Pescuiţi fără nadă, peştele se prinde nu se cheamă.

vineri, 4 mai 2012

summer story with Macin & Pricopan


Un mare geograf roman face o prezentare foarte sugestiva a Culmii Pricopanului: ,,Insa ceva cu totul neobisnuit, în ceea ce priveste înfatisarea, e muntele Pricopanu. Poti sa fi vazut si sa te fi urcat pe toti Carpatii si cu greu îti vei aduce aminte de o priveliste mai interesanta si care sa te fi impresionat mai puternic decît a Pricopanului. Cum sta culcat în soare, gol de vegetatie si sfarîmat pîna în maruntaie într-un haos de blocuri enorme, aruncate claie peste gramada, Pricopanu poate fi dat ca exemplu de munte granitic intrat definitiv în dezagregare..." (I. Conea, O excursie în Dobrogea, Buletinul Societatii Romane de Geografie, tom XLVI, 1927)

    ,,Pricopanu îsi datoreste înfatisarea salbatica, întîi de toate, unui climat care, cu vînturile lui puternice si cu ploile lui repezi si vijelioase, a dezghiocat patura dupa patura din trupul muntelui, macinîndu-l mereu, pîna ce a ajuns de i-a dezvelit miezul sau sîmburele de granit pentru a-l despica si pe acesta, acum, în blocuri cît coliba. si mîine - un mîine geologic - nimic nu va mai ramîne din trupul muntelui, înalt de mii de metri odinioara; va ramîne numai o gramada de macinis granitic, ca un morman de darîmaturi pe urma unui templu antic"Cele mai calde infatisari sunt ale naturii fiindca ele poarta armonia culorilor si proportiilor. Nu puteau altundeva sa existe acesti batrani munti golasi decat in curbura brusca a Dunarii ce mai are 80 de mile pana la varsarea in apa sarata.








                  Plimbarile prin muntii Macinului sunt aproape ca printr-un muzeu fiindca, la fiecare pas, vezi cate un exponat unicat... “bibelourile naturii” le-am numit. Desi marginit de civilizatie, sirul muntilor hercinici este izolat fonic total. Acolo poti recunoaste sunete uitate: greieri, broscute, cuci, taraisul unui guster, bocanitul a doua broaste testoase.
             
 Efortul pedalatului pentru intalnire este minim, recompensa muntilor este linistea ce se aude din piatra imensa pe care ma asez, soarele ce-mi descrie arcul de cerc mereu de la stanga la dreapta, izvorul cu apa rece ce-mi aduce racoare de la nord catre sud. Acum 3 ani imi propuneam, intr-o zi, sa “fac” muntii Macinului incepand cu Pricopanu... dupa trei ani, cate 8 vizite pe vara, nici acum nu am terminat de vizitat... urmeaza Tutuiatu.