tuborg

unii oameni poarta bocanci.
Stand ei asa in bocanci se uita pe strada si vad oameni in slapi... sau pantofi... niste picioare firave fatza de animalismul transpirat de ei in labele din bocanci.
Alti oameni sunt in slapi sau pantofi. Din respect, acesti oameni pasesc usor asa... in urma lor, a bocancilor. Uneori nici nu vad cine este in fatza lor dar le ofera de fiecare data locul, bocancilor, daca acestia il vor.
Asa s-a nascut suprematia... un loc castigat fara macar sa bata din bocanc... din transpiratie, tot un fel de emanatie.

fobie de zbor

iti pot povesti despre fobia mea pentru inaltimi...Starea pe care o am cand simt aerul adanc sub picioare e totusi placuta. Eu cred ca nu e fobie.
O numesc totusi asa fiindca imi place atat de mult acel aer incat imi doresc sa plutesc pe el... dorind sa nu-mi mai placa, il numesc fobie.
...mai respir... si-mi amintesc momente cand iubeam acel aer.
Imi amintesc arsita unui acoperis de bloc ce-mi incetinea pasii catre marginea haului.
Vedeam varfurile copacilor si chiar intuiam unele cuiburi zgomotoase pe care doar le auzeam.
Tiptil ma apropiam de margine. Nu aveam treaba acolo dar stiam ca imi e teama si vroiam sa ma asigur ca pot sa ma infrunt. Fara rusine, ma las intr-un "mersul piticului" greoi. Aerul ACELA imi alinta narile, ma amagea, ma gasea. Mai aveam doi pasi pana la bordura blocului (atic sa-i zicem).
Cu efort, ma ridic usor, intai din umeri, lungind gatul, inselandu-mi puterea.
Raman, secunde numarate, crispata si vrand nevrand, ma las prabusita pe picioare.
N-am reusit sa ma ridic, dar am simtit Aerul intrandu-mi la subtiori. Ma gadila sa ma invite la zbor.

Tu taci, nu ma poti invata ce sa fac.

scoase din cizma...

Abia acum îmi amintesc cum învățam la istorie in clasa a 5-a despre dovezile existenței unor oameni preistorici. Cum ne-au lăsat ei, pe niște pereți, desene cu mici interese din vremea lor... un animal, un semănat, un recoltat, un spirit ... ceva ce i-a interesat atunci.
M-a încercat dintotdeauna dorința să mâzgălesc foi, pereți, geam aburit, cearceafuri.
Pe când eram copil, asistam neputincioasă la pestrițarea fără valoare a pereților din casă cu "rolul" sau "tapete cu trandafiri". Eu, mi-i doream albi, simplu. Visam la o camera albă înconjurată de o bancă din lemn pe tot perimetrul, la o înălțime cât să-mi permită să încep un desen din tavan până în podea... cred că văzusem asemenea schele prin filme cu pictori de biserici. Totodată, îmi mai doream un pietroi, un bolovan, în mijlocul camerei, pe care să mă odihnesc cocoțată. Acum, acest "mobilier" s-ar include la stilul "minimalist".
Așadar nu am exersat stilul picturii neconvenționale.
Prin bunăvointa unui extraordinar prieten, îmi bucur, rareori, verile, cu activitați memorabile pe care in Ro nu le-aș putea practica atât de frumos și... artistic.
Povestindu-i intr-o zi de dorinta mea veche de a picta un perete, mi-a daruit nonsalant unul... cam roz :).
Alung mofturile, îmi iau cele mai ieftine acuarele de apă și cea mai proastă pensulă........(din puf de pui?... ca s-a dus la trei pensulări).

Motivul pictat? indubitabil, amintirile verii de pe frumoasele meleaguri ale Florentei. M-a inspirat fiecare centimetru mural. Am redesenat culmile străbatute, pe ale căror piscuri ne-am odihnit uimiți de realizare. Am urmat cursul răcoros al lui Arno, ducându-ne spre lumea babiloniană a turnului ce se tot apleacă să asculte miile de secrete ale turiștilor. Nu spun degeaba că PISA e un Turn Babilon fiindcă acest zumzet de limbi diverse te întâmpină, petrece și scoate în areal.
Și fără să știu, am început să mă joc și cu un tablou ce nu avea nicio pânză. Știind sigur ce ar fi înrămat proprietarul in acea ramă, am schițat odorul casei și subiectul serilor, cu mâțișori legați de scaune.
Am pus pe perete un fel de viață... Câti dintre noi mai facem asta? De câte ori ne oprim impulsul unei creații, gândind repulsia față de meschin? de ce să nu încercăm să scoatem din noi, cu sau fără valoare, exact ceea ce simțim? Mulțumesc, prieten bun, nebun. :)

eu, Tom si pluta

Imi place tare mult expresia : "dolce far niente" ... de parca e un nume, o locatie, un taram al fericirii... Suna atat de odihnitor si de placut
... dolce far nienteeeee... wooahh.... ma furnica pielea.
Cateodata regret ca nu m-am nascut mai demult decat sunt nascuta... poate apucam transportul fluvial cu pluta din papura si lemn. Cred ca ma faceam plutas si ma dadeam pe Dunare in jos cu o pluta zdravana avand umbrar facut din doua maldare sanatoase de stuf puse in "X"... aaa, si un felinar chior agatat de un par pe care flutura un drapel... un fel de semnalizare... sau o esarfa? :)

Musai, atunci trebuie sa mananc niste pere zemoase, care sa mi se prelinga lipicios pe buze... sau sa ciugulesc lenes boabe de struguri timpurii pe care sa-i arunc smekereste in sus si sa-i prind fix in gura strivindu-i apoi zgomotos intre dinti, transformandu-i rapid in must dulce si bun. Aaaaah, ce liniste putea sa transmita orizontul apei aliniat cu marginea plutei?
Ce poti sa-ti doresti mai mult de atat?
.... sa-ti lasi mana lenoasa peste apa si din siaj sa-ti ciuguleasca pescarusii boabele de struguri lasate ofranda?
... ce averi sa platesc pentru o astfel de plimbare?