luni, 27 octombrie 2014

Luminile orasului meu

... nu vă țin în suspans și vă spun direct... sunt felinarele prost puse.
Mergeam cu gândurile mele de-a lungul străzii Domneasca. Fericirea de a mă lăsa plimbată de trotuar mi-a fost interzisă. Călcam în gropi, străchini sau ce naiba or fi fost dâmburile alea de sub tălpile mele. Mă opresc puțin fiindcă chiar mă îngrijorez de încălțămintea pe care am cheltuit o sumă din leafa deja impozitată de guvern. Normal ar fi să plutesc pe bulevardul teilor, nu?
Privesc, nu mă grăbesc deloc când decid să merg pe jos, și privesc îndelung mediul înconjurător. Pe strada Domnească vuiesc mașinile în ambele sensuri cu viteză, nu spun cât, or ști cei de la Politie, că doar sunt vis-a-vis. De ce văd că sunt mașini pe stradă? fiindcă sunt luminate de câte un felinar amplasat fix pe mijlocul străzii, atârnând de două fire precum un leagăn. Aaa, păi eu, aici pe trotuar, acoperită încă de frunzișul arămiu al teilor, mă împiedic în gropi, mașini și garduri, nu mai zic de câini flămânzi, ca să răzbat 1 km de bulevard ce duce taman în buricul orașului. Tabloul e putin Rembrand-ian... adică, pornind de la lumina puternică ce luminează mașinile "fițoase" din mijlocul străzii, mergi încet spre dreapta (sau stânga) unde lumina scade încet, încet, spre griul cetățeanului neutru care se chinuie să-și găsească drumul spre casă: treaz, limpede la cornee și rezistent la mușcături.
Așa e in orașul nostru: lumini puternice luminează strada, fix pe centru, fiindcă farurile "cu xenon" sunt doar de fițe, iar noi, ăștia pedeștri, prea romantici, putem călca liniștiți în gropi: nicio lumina nu ne va lumina chipul infractorului... luminile sunt pentru cei "luminați" deja.
Aaaa, fiindcă tot e vorba de lumină și tot de zona de bulevard prost iluminată pentru pietoni, îmi aduc aminte de "O noapte de înviere" regizată de Cassian care, dupa ora 12, cu lumânările aprinse de lumina sfântă, începe cu mulțumirile..."etc,... și firmei Luxten care ne-a adus lumina în această zi sfântă... "

sâmbătă, 11 octombrie 2014

Strafida


... mă obsedează această strafidă de când am depus pe isc.ro(unde joc scrabble online), cuvântul. Validarea automată mi-a amintit de vremea bunicii... şi iată povestea strafidei.
Bunica, neaoaşă dobrogeancă, avea mereu variante pentru unele cuvinte: pe românşte, ruseşte, turceşte, greceşte, fiindcă Isaccea, oraş portuar, are o istorie cu multe file şi multe naţii ce au scris pagini în ea.
"
- ... baistruci albaştri ce sunteţi! Nu veniţi voi la masă?!... lasă, lasă... "
boscorodea bunica.
Acum, târziu-cronologic, literar-artistic, perfect-traductibil, termenul de "baistruc albastru" era bine integrat... nu intru in amanunte.... fac doar legatura cuvintelor pe care le folosea bunica. Baistruc, în turcă, însemna copil de suflet. În nemulţumire, părinţii sau bunicii îl foloseau ca să arate cumva nepotrivirea de ADN în cazul unor copii prea obraznici. Bine, nici azi nu ştiu de ce albaştri.
Vara devreme, fix pe 16 iunie, ne înfiinţam în bătătura bunicii.
"Ne", însemna o mulţime. Eram fix 10 verişori din fix trei regiuni: Moldova-Dobrogea-Muntenia.
Bunica Ştefana avea casă din chirpici. Acum, dupa ani, constat ca e un lucru bun, ecologic chiar.
Casa din chirpici dobrogeană avea musai o prispă şi un pod. Podul înalt avea acoperiş din strat gros de stuf şi papură peste astereală. Te lua frigul dacă întârziai mai mult de juma de oră fără o bundiţă pe tine.
Într-o vară extrem de secetoasă, când cireşele se scofâlceau în pom în timp ce le priveai, bunica Ştefana ne zice: "... anul ăsta va fi di belea mare, da' nu mă las, vă pun eu struguri pentru Moş Crăciun".
Trecu vara, veni toamna, şi noi scriam la şcoală compuneri despre "cum am petrecut vacanţa de vară". Dar eu tot nu uitam că de Crăciun o să mâncăm, în sfărşit, strugurii pe care toată vara îi păzeam de grauri în coliba din vie făcând pe saltimbancii ca să-i speriem.
În prima vacanţă de iarnă la Isaccea am avut parte numai de minunăţii. Nu cred că potrivise bunica vremea aceea fantastică cu nămeţii până la piept şi cerul senin de vedeai promoroaca pe clanţă. Sau poate o potrivise, fiindcă ne cocea în zilele alea plăcinte de dovleac, aurii şi pufoase, de nu încăpeau în ochii noştri imenşi de uimire. Aroma dovleacului copt în ţest ne toropea energia şi ne transforma, din baistruci albaştri în "puişorii bunicii". Stăteam cuminţi şi aşteptam să fim îndopaţi precum curca înainte de tăiere. Bunica se tot foia, ca un maestru de ceremonii, neştiind ce să ne mai facă pe plac. Din bunătăţurile înghesuite pe masa din lemn, cu trei picioare, curiozitatea noastă se îndreaptă spre perlele aurii şi albăstrii din strachina verde. Bunica, mai mândră decât un master chef, ridică strachina în dreptul nasurilor noastre şi ne îmbată pe loc cu mirosul tămâios al strugurelui de Sultanina pe care toată vara îl păzeam să se coacă în vie.
" - Iaca, dragii mei! (nu mai eram bastruci albaştri, v-am spus! :))am reuşit să va păstrez strafidele."
" - Stafide, bunică, stafide!"
" - Stafidă o fi ce mănânci tu la oraş. Aici mănânci strafidă!
Strugurii de Moş Crăciun de la bunica Ştefana erau zemoşi si dulci fiindcă erau "conectaţi" la seva vieţii prin codiţă, la un simplu măr.

sâmbătă, 20 septembrie 2014

Noli turbare circulos meos sau... bucuriile mele

... sunt precum bomboanele: rare dar gustoase
Descopăr aceleași minunate senzații din copilărie: apa uleioasa(de calda ce e) alunecând pe spinare între brațele înotând alternativ, atât de leneș încât mă mir și eu... și Arhimede... de mai plutesc.
Precum un 'badea Carțan', mi-am lăsat opincile pe buza mării Egee și am uitat de pământ și aer. Am uitat de treime și am fost deplin unită cu apa verde și limpede, atât de limpede încât îmi era rușine să privesc în adâncul ei pentru că nu vroiam să-i văd 'fundul'.
Încet, încet, peștii străvezii mi-au urat drum bun și m-au condus o bună bucată de 'larg", atât cât să cred că sunt și eu o mică sirenă pe lânga ei.
Nu cred că pot să-mi amintesc mai bine de atât mângâierea mării verzi. Aș dori să pun în descriere și gustul puțin sărat al ochilor mei sărutați pe nisip, să vă arăt desenele indecente lăsate de sare pe trupul meu prea bronzat, să vă spun cum nu reușea gelul de duș favorit să alunge aroma pielii arse de soare și sărată potrivit... cum albul rochiței de in înnebunea pe arămiul bronzului grecesc.
Daaaar, parfumul portocalilor în timpul coacerii îți transmite senzația de timp liber. Cât timp citești în umbra lor, știi bine că ei se coc pentru tine. Fructul căzut pe pământ nu doare, te trezește doar un pic, și-ți spune să-l culegi și să-l duci în răcoare.... apoi intuiești bine cum să-i folosești gustul: mâncându-l zgomotos, haotic sau alintat în pahare aburite cu gheață.

vineri, 8 august 2014

Sport versus Educaţie Fizică

Mă întreba azi cineva de când fac sport. Întrebarea m-a blocat imediat şi persoana din faţa mea mi-a repetat întrebarea.
Înţelesesem oarecum sensul întrebării dar, în capul meu, se conectau controversele din copilarie.
Profesorul de Educaţie Fizică era nimeni altul decât Vasile Şeicaru (folk singer). Omagiile mele cu aceasta cale...
Ei bine, despre orele de Educaţie Fizică mi-a amintit mie întrebarea de mai sus.
Domnul profesor Şeicaru tuna si fulgera când, din repezeală, spuneam "ora de sport"... şi bine ne corecta.
Orele de Educaţie Fizică erau o adevarată educaţie. Pe lângă faptul că respecta întocmai programa şcolară şi ne punea să facem tumbe, capre, şpagaturi şi flick-flack-uri, ne rezerva câteodată şi acea oră de prietenie pe care şi acum o apreciez.
Dacă primăvara era prea frumos colorată dincolo de curtea şcolii, fiindcă ea, curtea se termina unde se termina si oraşul, domnul profesor îşi lua chitara, câteva mingii de volei şi pleca cu noi încolonaţi spre maidanul cu maci. Ne aşezam roată şi vechiul "castel de apă" ne ţinea loc de agora şi ne dădea ecoul vocilor noastre când prindeam un refren "... dona, dona, doona, don..."
Acolo, aşezând fluturii pe umeri, crezând că pot prin zborul lor să fur vraja, ne miscam buzele in ritmul chitarei, încercând să facem o voce mai puternică decât a menestrelului, să-l ajutăm să rupa coarda.
Altădată, dacă gerul intra şi prin holurile şcolii, frigul ne tinea in clasă. Întotdeauna, chiar şi în bănci, ţinuta era în "training". Nu se făcea sport în acea oră, nici Educaţie Fizică, dar se făcea educaţie. Începea domn profesor uşor, dându-şi pletele alintător peste umăr:
" - ... tot auzim de Olimpiadă.... Montreal... oare din ce ţară este? şi ce climă o fi acolo? Cam ce echipament ar purta un alergător în concurs? Dar cu respiraţia? Ce umiditate avem in România?” ... şi tot aşa.
Vrând-nevrând, informaţiile se legau şi dorinţa de cunoaştere era alta. Abia aşteptai să prinzi două ore libere ca să fugi la bibliotecă şi să afli toate capitalele ţărilor cu preşedinţii lor şi formele de guvernământ.

Mulţumirea din ochi, profesor/elev cred că este reciprocă.

luni, 7 iulie 2014

Mâinile mele curate

Mâinile mele curate îmi amintesc de copilărie.

Îmi amintesc cât de murdare le întreţineam, cât de negre şi aspre erau.

Mâinile mele curate îmi amintesc că mi-a dispărut joaca.

În timpul şedinţelor lungi le privesc (niciodată nu mă concentrez la şedinţe) şi le măsor. Atunci e timpul amintirilor. Mă înăbuşă amintirea vişinilor călăriţi până le sparg coroana şi dau de soare. (mereu mi-a plăcut să-mi surprind verişorii ciripindu-le dintre frunzele cele mai de sus).

Constat de fiecare dată că de fapt, şedinţele îmi caută prin amintiri. Astăzi aflăm despre zeolite technology. Ascult prezentarea neamţului şi gândul iată că-mi zboară... hăăăt prin Dobrogea, la “vărăria” unde ne trimitea bunica să adunăm bolovani pe care nu era indicat să pui mâna udă, transpirată :).

Neamţul, made BOSCH&SIEMENS însă, îmi zice mie despre zeolite, altă Mărie, aceeaşi pălărie. Ce ştie el ce făceam noi la vărărie? Stingerea varului se face cu apă şi rezultă o reacţie cu aburi, spectaculoasă oarecum dacă pui şi Galus sub frunzele ce acoperă o mică groapă în faţa colibei... eeh, coliba, dar ce este coliba?

Neamţul i-ar zice cort. Dar, mai bine spun eu diferenţele:

Coliba ramâne uscată şi răcoroasă mult timp faţă de un cort.

Coliba adună păsările dimineaţă şi te trezesc plăcut.

Coliba poate avea mai multe intrări-ieşiri, (strategie învăţată de la bunic) unele chiar secrete.

Coliba se “camuflează” prin ea însăşi, fiind naturală şi împrospătată ori de cate ori vrei.

Coliba poate avea “Glade” (mirosuri ambientale) dacă în straturile de papură ale acoperişului inserezi plante aromatice din straturile bunicii “pentru la iarnă”.

Şi pentru că neamţul tot laudă zeolite technology, da, un bolovan de piatră de var absoarbe umiditatea şi oferă căldură. Prin asta au scazut ei consumul de energie la masinile de spălat vase.

Îmi retrag mâinile din poală... şi-au spus povestea. Duse la tâmple, atingând amintirea, îmi scriu prin gesturi mulţumirea... iar o şedinţă... de poveste.

Este.

marți, 3 iunie 2014

între bine și rău

... sună oarecum cam pompos, dar e un răspuns pentru situaţia dorinţei de a face bine.
De curând am citit şi trăit un caz căruia altădată nu i-am dat atenţie şi rău am făcut...
Povestea începe tiptil cu momentul când vrei să produci ceva de mâncare unor persoane dragi. Te pregăteşti cu minuţiozitate colindînd piaţa dis-de-dimineaţă,(ca să fie totul proaspăt) îţi pui spatele în pioneze ca să rezişti orelor de migăleala celor câteva feluri de mâncare şi un fin desert, alergi ca o gâză să împrospătezi aerul facându-l nobil şi uşor respirabil pentru musafiri, să nu simtă carecumva miros de mâncare când sosesc. Când ştii că totul e perfect şi te bucuri că cei invitaţi sunt regii mesei tale, încep îndoielile:... parcă a făcut o grimasă, sau s-a opărit? să întreb dacă mai vor chiar dacă farfuria mi-e dată uscată? Cineva piteşte un şervet sub masă... e cu resturi neingurgitabile sau l-a murdărit de ruj?... şi tot aşaaaaa, de nerecomandat!
La următoarea aniversare te pui pe organizat masa în restaurant, atent ales, unde ai mâncat sau ai auzit că se mănâncă bine! Nu iei în calcul variabile precum: au schimbat bucătarul, au avut o nuntă şi le-a rămas câteceva, au schimbat ospătarii, menu-ul... nooo, pleci la drum cu masa rezervată. Surpriza va ţine loc de cadou de aniversare, încă un lucru păţit înainte de a fi înţeles.
La fel de rău prinde şi o masă festivă tip "business lunch" , poate şi mai rău. Aici văd vina singulară a bucătarului care nu-şi ia răspunderea asupra produsului oferit. Prin ce stări euforice poate trece un bucătar căruia i se intorc farfurii pline ochi cu mâncarea abia dusă la masă? Unde este el? De ce oamenii de afaceri trebuie să-şi amintească textura batalului crud?
Altfel spus, nu închideţi buna dispoziţie cu o masă "copioasă".

miercuri, 14 mai 2014

stiu ce face si nu face un ateu

... este si asta un raspuns la intrebarile nepuse.
Ma uit la ea cat e de frumoasa. Te poti uita ore in sir la obrazul alb-roziu umbrit de gene negre-dese, rotunjit de barbia delicata, inflorita de buze dorind sarutate. Prin ce hatisuri psihologice trece genetica si nu reuseste sa puna la un loc frumusetea, inteligenta si bunul simt?
Imi prinde privirea extaziata de ceea ce vede si-mi zambeste parsiv. Stie bine ca trebuie sa-mi cumpere ingaduinta de a o critica in cele ce va face. Ma las in joc, stiind ca e in defavoarea ei, si o ascult cum trece cu varsta nechibzuintei si vorbeste repede, fara suflare, fara odihna, nimicuri.
Ascult cuvinte taioase, rostite scurt si acuzator.
Privesc un chip fost angelic, acum asprit, echivoc.
Din rozul buzelor sar acuze, acute... out of mute!

luni, 31 martie 2014

un om oftând

... un om veni ieri la mine oftând.

Căzu pe scaun cum cade pe-un gând.

Îi văd pleoapele grele țintind gol.

Privește acolo poate, un dor.

O mână o ține pe alta...

Își țin singure de urât stând una peste alta...

Îmi iau un creion și-l pun peste foaie.

Se uită la mine, cu ochii mă-nmoaie.

Un om, îmi scrie-o poveste prin oft.

Nu-l mai întreb nimic...

acolo, în gol, e un dor.

Și nu am hapuri când amintirile dor.

miercuri, 19 februarie 2014

cum mi-am dat seama ca trebuie sa slabesc.

Stiu ca sunteti intoxicati cu retete de slabit!
De aceea mi-am permis sa incep titlul cu ceea ce am constatat... ca apoi, poate sa va prind, cum am reusit fara diete minunate.
Inceputul este hilar, primind prin mail o poza facuta rapid, candva, cu un telefon mobil... pe atunci, abia erau cateva. Dincolo de minunarea mea,
- wooooaaaw! ce poza ai facut!
ma scremeam pe messenger sa par usor surprinsa de inedit nu si de oripilarea fata de propriul corp.
Pe scurt!
1. din poza imi zambea propria fatza mult mai lata si mai umflata
2. domnul ce apare in poza abia reuseste sa-si etaleze verigheta pe mana ce imi incolaceste trupul rotofei... in vremurile mele slabe, mana lui s-ar fi dus hat departe spre celalalt sold asa incat nu i s-ar mai fi vazut verigheta.
3. nu ma pot abtine sa nu constat ca aveam o fatza de morsa, cu falci inspre in jos, cu ochii bulbucati si un zambet cald... de vaca.
Doua zile am tot privit poza aceea ca pe vremea cand vroiam sa inteleg ca nu exista Mos Craciun.
Buun, sunt grasa, dar cum de s-a intamplat? imi zic!
Analizez rapid factorii daunatori:
1. in garsoniera... ioc oglinda! doar la baie una mititica.
2. nu aveam cantar!
3. fiind iarna, hainele de iarna sunt mai lalai... asadar, le-am umplut fara sa le plesnesc cusatura.
4. mi-a placut, induiosator de mult, sa vin iarna prin nameti si sa gasesc o cina calda pregatita de iubit :) sau dulciuri.
5. lumea tot imi zicea: schimbarea din viata ta... se cunoaste, esti "implinita" ... si ma zapaceam de tot nestiind unde era plinul din mine.
Asadar primul pumnal in inima a fost o fotografie nevinovata, instantanee.
Al doilea a venit in pachet cu dulapul daruit de fratele CelMare. Nu-i mai era necesar un dulap in 5 canate cu oglinda pe usa din mijloc. Stiindu-ma stramtorata de cheltuieli, imi trimite la garsoniera frumosul dulap. Imediat dupa montarea lui, ma reped intr-un salt de caprioara tragand cu ochiul peste oglinda de pe usa.
UUUfff, aterizare greoaie, zbor frant.
Ultima incercare de salvat aparente a fost primirea unui cantar (analog) pentru imortalizarea raspunsului final... "yeah, i'm fat!"
De aici au inceput analizele bucatica cu bucatica, pentru autoconvingere.
Asa am constatat ca vestita talie de viespe de 62 cm era acum vreo 80, picioarele pe la genunchi erau carnaciori pufosi cu 2pier de vreo 40 cm, circumferinta solduri... mi-e rusine, centimetrul de la Practiker de 100cm... era mai mic cu vreo 3 degete :(.
So, ce sa fac? Un singur lucru am facut, pe care-l recomand!
Scos frigider din priza, spalat, uscat, incuiat cu lacatel auriu asa incat sa poata fi vazut cand intri in casa ... flamand.
De aici a pornit hrana mea proaspata si rationala... cand imi era foame ieseam sa-mi cumpar doua oua, niste branza, un lapte, o salata, un fruct... proaspat, pe placere si cat sa nu necesite o sacosa! Am imbinat miscarea cu necesitatea si rezultatele s-au vazut, am avut o vedere mai clara si am revazut in balcon si bicicleta :)

marți, 11 februarie 2014

“It’s reggae, baby!”

... demult, nu intru exact în ani, luni sau zile...
Pe vremea când astrele nu ştiau dinainte ce ţi se întâmplă în săptă-luna viitoare, când viaţa decurgea firesc cu timpi de introspecţie şi decizii, “mă socializam” la Paraul Rece cu un gin in bar.
Muzica , deodată, îmi gâdilă urechile şi-mi tresaltă membrele neînţeles de normal. Mă ridic, plutesc la propriu pe ritmurile sacadate, îmbătată de căldura vocii vocalistului, chitarei si ce-or mai fi fost in reţetă.
Prea repede, şi enorm de aproape, apare un tânăr mai tânăr şi-mi smuceşte coccisul spre înainte, el făcând paşii de dinapoi... inainte... dinapoi... Neprivind la faţa mea searbădă, ci doar la picioare şi talie, îmi susură în ureche: “ it’s reggae, baby!”
Habar nu aveam cine-i reghi dar m-am lăsat cumplit de bine dispusă in moliciunea dansului “din genunchi”. Amândoi “măturăm” scena căutând locuri calde pentru mişcări fierbinţi... aşa simţim. Ne ondulăm “obscen” şi rătăcim atmosfere din care inhalăm acelaşi gaz.
- ... I’m Tom
- Ooh, I’m little Jerry
Zâmbim şi ne identificăm târziu cu adevărat fenotipul.
El: statura mea, şaten, ochi albaştri, fremătând
Eu: statura lui, şatenă, ochi căprui, fremătând
Îmi caută sărutul, îi ocolesc răspunsul.
Muzica ne salvează schimbând ritmul si trimiţându-ne spre mese.
Prietenii cer detalii. Ne protestează prin palmele înroşite cu care ne-au susţinut ritmul. Noi doi doar ne privim. Abia acum ne privim si putin chiar roşim.
- ... I’m Tom
- Aaaa...na! El înţelege Ana şi toată seara am fost Anna lui Tom.
Dimineaţă, pe întreg palierul se auzeau bubuituri de bocanci in uşi.
Buimacă, fac un calcul si decid că sunt un bun platnic şi nu am duşmani.
Colega de pat este deja la usă şi ascultă vocile de dincolo de uşi.
- Eeeeeechipaaaaare spoooort, careu in 5 minuteeee!
Arunc pe mine strictul necesar şi zbor pe scări 3 etaje.
Îngheţ 3 secunde.
Înjur 3 cuvinte...
pe pârtie văd trei sănii... pardon, chiuvete.
Încerc o retragere discretă. Calea mi-e tăiată de o ploaie de bulgări năvăliţi peste mine.
Ripostez cu un ţipăt şi nu rezolv nimic. Înspre mine şi Diana vin bulgări de peste tot. E bătălie ca la Posada! Diana-mi arată hăul dinspre pârtie, un fel de derdeluş. Acolo ne e scăparea! Alunecând tradiţional pe fund, ne apropiem de chiuvete. Instinctiv realizez utilitatea lor si din două mişcări sărim în ele. Woooooaaaw, aerul rece ne răcoreşte şi de spaima trasă şi de supremaţia câştigată faţă de vehicolul nemaicondus vreodată.
Ca şi cum vraja s-a produs, de peste tot au apărut chiuvete şi flăcăi, fete si ţipete, haos şi prietenie.
După ceva timp, derdeluşul era plin cu mai toţi locatarii motelului, mai mult mai mai puţin echipaţi. Cu siguranţă, numărul chiveteleor de pe derdeluş era egal cu al celor lipsă din motel dar, toti ospătarii şi staff-ul motelului era acolo, într-o veselie totală parcă de sfârşit de lume.
Îmbujorat,Tom e extaziat.
Îi râd ochii, gura, inima din care îmi tot strigă numele. Îmi strânge mâinile şi-mi zice ca sunt lipite de el, că nu mai sunt ale mele. Îmi strigă că iubeşte zăpada, România şi iarna...el, un localnic din Miami, near Miami Beach.
- Ooooo, your god! (scap involuntar)
Astăzi povestec:
“... braţele lui imi încolăcesc strâns talia si mă aşează confortabil in chiuvetă.”
Ergonomic imi e bine.
Râsul lui îmi face bine, ochii lui albaştri îmi dăruiesc bine. Mă simt şi eman din mine doar bine, ooo, şi dansul.
Tom. A fost atât de insistent , încât nu am crezut vreo iotă din tot ce-mi tot promitea.
Repetam continuu: maybe later, maybe later, maybe.
Tom, now it’s ...later