luni, 21 noiembrie 2016

ce spui dupa doua puncte ... verticale?

Deobicei tragi aer puternic in piept si spui tot.
Mi-am intins mainile pe masa pentu a mi se vedea palmle goale. Cand joc murdar am mainile curate. Cat de mult mi-am dorit sfarsitul povestii? Stateam cu cheia cutiei secrete pe deget. O invarteam ostentativ mereu, credeam ca e joaca. Anii mei trec, faptele raman, astept doar un semna sa strapung.
Mi-am luat piatra de pe inima si mi-am inchinat secretele unor persoane altfel. Eu nu ma cunsosc, poate ei. Mi-am spus temerile si am lasat apoi pe masa doua puncte... verticale!

sâmbătă, 29 octombrie 2016

a fi sau a nu fi comunist

Pe cuvânul meu de onoare că voi povesti, sau mai bine voi relata, fapte ce nu par a fi reale după ce atât amar de timp s-a tot scris/spus despre epoca comunistă din România.
Mie mi-e greu să mai aud controverse. Când cineva începe o discuție pe această temă, mă las relaxată în scaun și aștept contrazicerile interlocutorilor mei.
Deunăzi mă bălăceam în soarele torid al unei terase de McDonald”s așteptându-mi înghețata. Mă plictisisem să număr băncile, dalele, steagurile... așa că trag cu urechea spre vocea unei tinere care insistă către o cerșetoare să-i spună că îi dă bani dacă-și cumpără McPuișor. Whaaat? Da, McPuișor, înțelege și cerșetoarea și intră să-și cumpere. Tânăra binevoitoare, completează destul de sonor, către cele 3 colege de masă: ”... sigur are o pensie... că a lucrat pe vremea lui Ceaușescu, că atunci te strângea de pe stradă și te angajau! Nu ca acum.
Wow! stai că mă așez binișor în băncuță să aud ce zice fătuca. Ioooo, atotștiutoare de subiect, mă simt curioasă de review.
Una din cele 3 colege de la masa vorbaretei, incearca un timid ... "da` tu de unde stii"... Si vraja se destrama!
"...Stiu de la tata. Daca erai sarac si nu aveai bani sa te intretii, statul comunist nu te lasa sa cersesti. Te strangeau de pe strada si te bagau la fabrica sa te angajezi si sa poti avea bani de intretinere zilnica... "
Ei bine, abia ma abtin sa nu intervin sa-i spun fatucii care sigur are cursuri platite de parinti la facultate ca pe vremea aia, daca erai sarac, cum probabil este si ea, daca manca la McDonald`s, nu puteai sa te muti in alt oras la seral daca nu munceai in acel oras... si, viceversa, nu te angajau daca nu aveai domiciliu, care domiciliu nu-l aveai daca nu munceai in acel oras. Acesta era "of"-ul meu din tinerete, ca n-am putut sa fac anumite studii superioare din cauze tampit-administrative.
Dar na, fata se lamenta acum pe trend-ul actual... sa ajutam oamenii sarmani, sa nu fim neghiobi fiindca nush ce moashte nu-si vor avea eficienta la toamna daca nu am facut un bine asta vara.
Si ma uitam la celelalte 3 colege ale ei, cum taceau incet si-si mancau burger-ul de 5 lei, nezicand nimic vis-a-vis de subiect. Adica era o tacere fara ecou macar. Si abia atunci mi-am dat seama ca nimanui nu-i pasa de nimic din trecut. Adica de ce sa ma oripilez eu ca Henric al optulea a taiat 8 capete de femei? Who care?
Si m-am ridicat din sha si v-am spus povestea-asha.

sâmbătă, 8 octombrie 2016

Dincolo de vis, amintiri in viitor de la tata...



Trăiesc, din august, telenovela vieții mele. Eu, care nu suport telenovelele, iată-mă așadar băgată în așa ceva și să mă și bucur că am ajuns aici :). Pare hilar, așa-i?
Întâi o să încep telenovela, ca să mă leg ușor de excursia programată.
Așa cum am mai scris în paginile blogului, viața mea a fost străjuită în copilărie doar de mâna de fier a mamei și apoi, sporadic, de cea a fratelui CelMare, din lipsă de tată. Este ceață pe termenii de despărțire ce au stat la baza divorțului părinților mei. Poate vreodată voi afla... poate nu, ce mai contează?
Am crescut fără tată de la 5 luni. N-am simțit lipsa lui fiindcă nu știam cum ar fi fost cu el. De vreo două ori, când aveam 6 și 7 ani, a încercat să ne cunoască(pe mine și fratele mijlociu). Ca dintr-un film rusesc, îmi amintesc cum în fața școlii ne aștepta un ”nene” ce semăna bine cu frate-miu și ne întindea zâmbitor o pungă plină cu biscuiți și ciocolată ROM. Da, da, deci reclama de la ciocolata ROM are, pentru mine, o semnificație reală si puternica.
Acum, peste ani, tata nu mai este. Ne-a iubit, l-am iubit si noi, dar viata ne-a tinut despartiti.
Visul lui, tinut flacara de Fio, a fost implinit. Prin ochii ei plini de recunostinta, l=am inteles pe tata, plin de remuscari.
Acum suntem toti, aici, pe teren neutru, unde aud des rasul inconfundabil al lui Fio. Cateodata ma gandesc cum tata poate asculta acest ras si se gandea la mine, la noi, cum suntem. Ai fost un om bun, te puteam iubi eu, ti-am simtit lipsa, tata.
Multumesc, Fio.

sâmbătă, 28 mai 2016

Porțile orașului meu sunt apele unui curcubeu.

Sunt unele clipe când oamenii își iau la revedere de la un loc natal. Poate ați trăit asta, poate ați vrut să țineți minte această clipă...
Inima mea a inceput sa bată în mijlocul Galațiului. Din strada mea, unde m-am nascut, daca ma ridicam vreo cinci metri în sus aș fi văzut splendoare de Galați. Pe bune, dacă pe vremea aia erau drone, la nici 5 metri, vedeai în toate cele patru zări, precum Ștefan cel Mare când fugărea turci pe coclauri. Acum nimic nu se vede in zare din cauza blocurilor turn. Oricum, daca faceți totuși exercițiul de "ridicare în slăvi", vă spun eu ce-ați fi văzut :)... sau vă arăt.
Dar, dincolo de starea tehnică a mesajului, eu vreau să-mi exprim sentimentele celui plecat. Plecam fără necazuri, plecam un om dârz și drept. Pe străzile vechi, șerpuite, mă tot plimbam și-nțelegeam cum plec și-mi las amintiri. Nu las oameni, las amintiri... filme văzute în clădiri demolate, copaci deșălați de foamea zarzărelor gustoase, ochiul minții ce s-a născut la timp și mă ține încă în standard de viață.
Revin în prag de alegeri. Aproape nu-i știu pe cei înfometați de scaunul înaltcitadin. Sigur sunt oamenii care nu merg pe jos prin oraș, oameni care nu fac sport ca sa vadă că nu prea au pe unde... așa, de sărac ce ești, oameni care doar trăiesc bine azi și mâine, de la noi, peste viitor.

duminică, 22 noiembrie 2015

Colectiv si Comprehensiv

... aici o să vă spun o poveste în doar două paragrafe.
Vă voi dărui doar un prolog. Finalul poate îl decideţi individual, fiecare în conştiinţa lui.
Seri zbuciumate "COLECTIV-e" în toată ţară... Prieteni ce mă îndeamnă să ies, să strig, să zbier. Printre aceşti prieteni este şi cel din conversaţia următoare:
"... - Ce?...
- ... cum ce? pentru un nou guvern, noi drepturi, copiii noştri să aibă o ţară mai dreaptă!...
- ... aaa, ok!"
O frumoasă toamna ruginie trece peste noi toţi. Ne bucurăm de căldura frunzelor foşnitoare şi admirăm dezgolirea înceată a copacilor. Printre lacrimi colective, revenim încet, încet, la viata de dinainte de dezastru.
Astăzi, îmi trec flash-uri prin memorie şi-mi amintesc cum de curand am trecut prin spaime şi nedreptăţi doar fiindcă un patron nu a respectat legea timp de 5 ani, cum, acum 3 luni, am decis singură să spun NU unui viciu de minciună înnodat între patron şi angajat. Mi-am făcut rău, ar zice unii, mi-am făcut un bine mie! zic eu.
Stau relaxată în această plimbare prietenească şi mă cuprinde brusc curiozitatea dacă vorbesc sau nu cu "un român COLECTIV" după evenimentele petrecute acum ceva timp... şi-l întreb direct:
" Ai putea să denunţi, în nume propriu, la instituţia abilitată, o abatere din Codul Muncii? Răspuns? ...
" NU!... şi nu-ţi recomand!"
Aha! deci "NOI SUNTEM GENERAŢIA CARE NU TACE".

duminică, 8 noiembrie 2015

desenție

.. îmi spuneai că nu mai scriu în culori, din suflet, pentru suflete...
Poate că da, tu-mi cunoşti mai bine sufletul. Acum am luat la propriu culorile în penel. Acolo îmi vărs luminile din venele vii pe care le am de un roşu intens, zic eu, lucid.
Îmi desenez pe pânză liniile curbe pe care le văd în cursurile poveştii. Ştii bine cât de mult îmi plac poveştile!
Astăzi, lângă pânza albastră pregătită de ieri degeaba, am pus doar frunză de nuc adusă de departe, de unde am venit în bucurie. Atât.
Mâine, după ce voi citi de la tine, voi şti ce culoare să pun pe pânză lângă frunză, lângă mine... în două culori, în două arome, în doi.
Dar astăzi sunt fericită, ca şi in toate zilele când eram împreună. În zilele alea am înţeles geometrii concentrice neştiute: scorbura unui copac poate fi trupul tău încălzindu-mă, siajul trupului înotând pe lac poate eram eu înmiresmată de unde... unde eram când erai... hai.

marți, 29 septembrie 2015

... de vei veni în oraşul meu

Te-aş invita iubite în oraşul vechi
Atât de vechi, în amintirea mea.
Te-aş invita, iubite, în vremea lor,
A amintirilor, din vremea mea.
Când vei veni, să nu ştii unde sunt.
... fiindcă sunt într-un oraş,
mai vechi... celui din vremea mea.

luni, 17 august 2015

când NU trebuie să te duci la Sociolog

O trăişi şi p-asta!
Se pare că ajungi înţelept din cauză de multă experienţă. Şi eu credeam că te naşti un guru al sfaturilor. Neaaah! Poveşti!
Mă duc dis de dimineaţă cu treabă de jale la o instituţie care cică trebuie să aibă grijă de mine. Mă plimb eu răbdătoare prin trei birouri(mă aşteptam la asta, chiar am probat să reţin câte icoane văd pe pervaze) şi poposesc într-unul la ultimul etaj, niţel mai auster dacât 'mămoşeniile' de birouri din preajma biroului directorial. Asta-i 'oaia capie' a instituţiei, gândesc eu, fericită că scăp de prezumtive 'mămici' cu sfaturi prietenoase.
Îmi doream pentru 10 minute o discuţie fermă şi poate chiar legislativă cu cineva abilitat să mă protejeze. Imaginea neîmpopoţonată a respectivului birou îmi oferea o găzduire plăcută deocamdată şi am decis să mă aşez pe scaunul din faţa doamnei, respectiv spatele monitorului. Aşezarea scaunului este strategică, ştiaţi? Doamna se făcea că mă asculta şi ochii şi-i tot plimba pe monitor, deh poate mai avea ceva de vizionat, o fi luat nota 10 la atenţie distributivă.
Îmi expun problema în cuvinte simple, comune şi propoziţii scurte. Doamna îmi răspunde obiectiv, cumva prea impersonal. La fel de bine putea vorbi robotul de la ING-Bank. Dar poate e mai bine aşa, îmi zic, că doar nu vreau să-mi dea un umăr pe care să plâng. Şi ascult, ascult, poate extrag ce-mi este necesar şi să plec mai repede de-aici că mă obişnuiesc cu răcoarea şi o să mă ia naiba când o să ies la 38 de grade. Doamna îmi zice că nu e procedură legală să mă sfătuiască... nu există decât denunţ.
Dragă doamnă, eu sunt un om paşnic şi nu-mi place 'răzbelul'. Arată-mi ce să fac să nu ajung la ceartă cu omu' pe care-l 'cunosc' de 5 ani.
Nooooa, bine am pus ghilimelele în 'cunosc' că iată, deschid uşa 'fiarei' din corpul de Sociolog. Şi-ncepe.
' - ... păi vedeţi, în viaţă primim şi palme de unde ne aşteptăm mai puţin. Dumneavoastră ziceţi de 5 ani, dar să vedeţi cum este să primeşti divorţ după 30 de ani de căsnicie, cu copii mari, cu amintiri...'
WOOOOW, WTF!
Mă abţin, îmi dau lacrimile pentru ea, că nu se uită cum arată. Mi-e milă de fiinţa asta care îşi amestecă slujba cu viaţa personală. Mi-e milă de mine că tot nu am nimerit o persoană cerebrală care să-mi rezolve problema. Ies spunînd un bună ziua sugrumat de lacrimi şi o închid pe doamna cu problema ei veche de 30 de ani... ce să mai vreau eu?
Mă duc spre scări, ştiu că e mai răcoare acolo şi astfel evit să mă însoţesc cu vreocineva în lift. Mă las pe o treaptă şi-mi dau drumul lacrimilor, şiroaielor, sughiţurilor şi transpiraţiilor. Mi-aduc aminte că nu am mai plâns de mult în asemenea hal. Atât de fericită am fost în tot acest timp? Yeeeah, parcă e mai bine.
So, capul sus, tot la Google ajungem: ' cutare versus cutare'... hai, fără sentimente!

joi, 23 iulie 2015

rumoare

cercurile concentrice mă fascinează

şi-mi amintesc de nerăbdare...

presarată cu genele tale peste ale mele

şi o liniste de studiu între buze.

Pe tine te ştiu din tablouri cu îngeri

fără de sex, fără cărţi de identitate...

Pe mine poti sta aici, pe un umăr,

fără de mine, la fel ca şi tine.

miercuri, 8 iulie 2015

am alergat 22

Activitatea mea din 4 iulie 2015 se duce singura deja în tolba cu amintiri. Ce m-a apucat de-am început sa alerg? Plictiseala... şi mai bine zis, teama de ea.

Acum câteva luni, programul meu de lucru s-a modificat, aşa încât am rămas singură şi năucă dimineaţa, ceva ore bune, surprinzându-mă nefăcând mai nimic, în afară de a da cu mopul, abdomenele şi câteva exerciţii de înviorare. De cele mai multe ori lungeam şi momentul coborârii din pat. Leneşă tare de tot, mă apropiam de starea de legumă cu acte în regulă. Dădeam like-uri în stânga şi-n drepta celor care alergau dimineaţa prin parcurile bucureştene, gândind păgubos: "păi na, ei au parcuri pe und' s-alerge!". Mă consolam şi mă lăţeam mai bine printre perne, nu cumva sa depun efort prea mare din burtică când mă întindeam după mouse... click... bravo, alergase primii 5 km... bravo ei... şi tot aşa până-ntr-o zi.

Dau nas în nas cu nişte pantofi de alergare rooooooz de te dureau ochii. Mă uit la ei şi zic: " mnda, mi-ar trebui aşa ceva dar sigur nu au mărimea mea... şi mă uit aşa, chiorâş, înăuntru lor, pe branţ... "pfiuuuu, na că e mărimea mea! Asta e, trebuie să-i iau acum!". Seara, mi-am download-at o aplicaţie care să-mi zică cât alerg, cu ce viteză, să-mi cânte, să mă aplaude... multe face, ca un antrenor.
Prietena mea era prinsă şi ea în febra începerii alergării aşa că ne-am luat de mănuţe şi ne-am dus pe faleză să alergăm. Ei bine, mai minunat decât bucureştenii, noi avem faleza cu Dunărea cea frumos curgătoare ce trimite spre picioarele obosite ale alergătorilor, valuri de răcoare umedă mirosind a peşte atât cât să te trezeşti şi să alergi pe pace-ul tău.

Avem două luni de când alergăm şi zilele trecute, scroll-ând facebook-ul, primesc invitaţie de alergare semimaraton. Wooow, lume, ce-ai cu mine? Eu alerg aşaaaa, de frumuseţea 'başkeţilor roz' câte 5 km! Cum să alerg 22km... într-o zi?
Bineînţeles, greşesc butonul şi mă trezesc că am dat 'participă' în loc de 'interesat'. Gata, din momentul ăla, s-au pus toate like-urile şi susţinerile posibile pentru a nu ceda... şi n-am cedat, cu toate că până la ziua cursei nu alergasem niciodată 20km, doar 10 şi 15 aşa, de curiozitate, neinteresată şi de timpi.

Ne organizăm, două fete şi-un băiat, într-o maşină şi plecăm pe o ploaie măruntă, deasă şi lungă, cum sunt ploile de vară taman în weekend.
Cântăm, râdem, ajungem. Pădurea cu traseul Celik-Dere e deasă şi trimite valuri de răcoare de pe sub fustele ei din frunze verzi, grele de ploaia abia oprită. Jumătate din participanţi sunt de-ai noştri, "falezari". Cu unii ne ştim, cu alţii nu, având "alt fus orar" de antrenament şi ne cunoaştem acum.

Pornim. Urcăm direct în pantă, direct în pădure. "Ăia vechi" o iau tare înainte şi noi ăştia mici(noi) alergăm preventiv, mai în urmă, că nu ştii ce te-aşteaptă prin pădure! Aplicaţia mea îşi face treaba, chiar dacă nu am semnal de telefonie, am GPS. Pusesem o intrebare tâmpită unui oficial, descoperind un nr. de telefon pe eticheta sticker cu numărul meu de alergător de pe tricou... "Dacă nu avem semnal de telefonie şi ne rătacim, ce rost are numărul ăsta? ne daţi o alternativă de salvare?" A râs. Am râs şi noi, blânzi şi încrezători.

Chiar dacă suntem în eşalonul final, ne simţtim bine, ne veselim, ne lăsăm fotografiaţi ca şi când facem o concesie celui care ne cere permisiunea. Drumul, uşor în pantă, fuge de poteca lină şi ne aleargă prin şanţuri create de roţile unui tractor sau mai multe.
Devine un drum dificil şi mă uit atentă pe unde îmi pun frumosul picior. Nu vreau să risc o accidentare prin coclauri şi alerg foarte preventiv, chiar dacă asta inseamnă să nu ţin ritmul cu ceilalţi. Căscând ochii după capcane de luxaţii, o vreme mă ghidez după zgomotul paşilor lor pe potecă înainte sau după mine. Păcălicioasa urmărire dă roade şi în câteva secunde mă declar singură pe drum. Mă opresc câteva secunde şi ascult... strig... ascult, strig. Clar, asta e, m-am rătacit!
Bineînţeles, sun la numărul "de pe tricou" şi intră robotul cu ".. bla-bla-bla...". Mă întorc, găsesc o intersecţie unde ar fi trebuit să fie un semn de traseu. Negăsind niciun indiciu, mă iau după " cărarea bătătorită" şi aleeeeeerg până ajung... de unde am pornit! Adică aproape de linia de start. Se auzeau zgomote specifice aşezării câmpeneşti de la evenimentul nostru. Mă întâlnesc cu 3 copii care mă aplaudă şi mă îmbărbătează. Râd şi le zic că mai am 15km. Ei îmi confirmă că mai jos, în vale, e linia de finish :)
Adicătelea, je, am alergat 7km ca să ajung la finish înainte de finish! Noooo, până aici! Mă uit înainte, drumul pare lung până la oficiali şi eu sunt dincoace despartita de ei de o fâşie de padure lungă... fix de 1km imi zice aplicatia. Mă hotărăsc să fac acest drum dus-întors până totalizez 22. Aplicaţia mea din telefon nu oboseşte şi-mi numără kilometru după kilometru...
După 2h39min decidem (eu şi aplicaţia) că am terminat cei 22 de km la alergare cu un pace de 7.14 min/km.
A fost frumos. A fost ceea ce-mi trebuia, o cursă solitară, să ştiu că alerg pentru mine.