sâmbătă, 16 decembrie 2017

Mâna întinsă drept salut... este venită întotdeauna de la un învingător

... pe bună dreptate! Dacă eu știu tot ce te doboară, sau dacă am calul cel mai puternic, sau am cel mai bun discurs... de ce aș întinde mâna? De ce vreau să pactizez (a face pace)cu tine, un învins?... Pentru că te vreau! pentru că vreau banii tăi în contul firmei pentru care muncesc, pentru că merit laudele șefilor mei, pentru că am pierdut anii copilăriei învățând integrale idioate și acum mă răzbun pe acești copii. Muncesc, deci exist! idiot answer.

de ce: joi, 19 octombrie 2017, ora 11.40

https://youtu.be/aWjfONP51G4
eh, de ce...
Citeam o poveste cândva... autorul nu-mi dădea locația din primele pagini... nu-mi descria personajele... nu știam în ce secol eram, citind, trăind beletristic. Mă simțeam atunci un lup flămând și pierdut... până când îmi apăreau ele, adjectvele, adverbele, subiectele iar foarte târziu... neașteptate, predicatele.
Cu alte cuvinte, viața are culoare, miros, gust, timp și foarte puțin... relație. Putem să zburăm abuziv în aer 2 metri și să aterizăm pe pământ apoi. Vom fi lenți, nesiguri, întrebători de iubire. Toate cele iubite, inumane, vor fi lumi trecătoare și mult iubite. Există un moment când uiți adjecivele, adverbele... vrei să ții în brațe subiectul și să-i transmiți un predicat... să simtă că-l prețuiesc, să simtă că-l... esc.
te iubesc,

sâmbătă, 1 iulie 2017

Quelque chose

Hai că nu mă ascund după persoana a 3-a și voi povesti așa cum a fost:
- Mamă, gata, m-am hotărât, mă duc la Buftea!
- Vai di mini, da” ce-ți veni, fată?
- Vreau să văd cum s-au făcut filmele cu Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare...
- Păi vara-i lungă, te duci și te întorci pân” la toamnă...
- Nu, ma”m, mă duc și nu mă mai întorc.
- Eeeeei, nu te mai întorci! Te vei întoarce cum întorc eu țigarea asta acuș între dejte!
- Nu mă întorc, ma”m, mă tot duc în lume!
- Cum să te duci fato? Păi noi avem de plătit casa asta, frate-tu se însoară, lu” ălalt îi fată nevasta... nu-i timp de fugă! Stai oleacă să gândim ce vrei.
- Păi ma”m, e gândită, trebuie să fug, altfel mor încet lângă tine. Mereu e ceva mai important decât mezina idioată. Eu zic să plece stress-ul de lângă voi și veți trăi fericiți, nu?
- Ți-oi trage eu un stress în capul ăla zulufat, să nu ți-l vezi nicăierea!
- Hai, ma”m, că nu mă vei mai vedea, simți și tu că fără mine ți-ar fi mai bine, nu?
- Du-teeeeee!...
Ei bine, acest du-teeeee îmi stă mie acum pe cap! De ce nu m-am dus?
De ce m-am întors?
Nu cred în viața de apoi, nici ma”m nu credea. Nu am putut lăsa oameni și locuri. Precum un explorator, locul a devenit viață, oamenii au devenit obiceuri.
Astăzi sunt eu.
Buftea este aici, puțin altfel față de visul meu. Eram să scriu vidul... nimic fals. Putea fi altfel. Putea fi un Hollywood din vis în realitate, sau nu, că nu e :) astăzi. Dar ce frumos ar fi fooost!
Zi frumoasă celor ce își declină destinul la 14 ani! Aveți grijă!
:)

duminică, 29 ianuarie 2017

Alandale

Tare de tot îmi place cuvântul acesta. Pot să spun că m-a născut, m-a crescut și încă trăiesc în el. Pare hilar? Nicidecum.
Îmi place să dansez. Îmi place atât de mult încât uit că sunt o oamă printre bărbați. Eh, bărbați, acei bărbați.
Pasiunea mea pentru dans s-a născut într-o perdea. Eram în sufrageria antedecembristă și mă tot învârtem în fața oglinzii, oglindindu-mă la fiecare 360 de grade torsionate. Neah! nu eram wow, nu eram aer...
Ușa camerei era drapată cu perdea pe două șine. Ușor, mi-am prins brațele în cele două tije și mi-am creat straturi de sferă curbilinie prin toată sufrageia. Eram într-o plutire de star, de fluture sau de înger. Eram cum mă simțeam atunci și astăzi mi-aduc bine aminte. Cel mai bun simț, consider eu, este să-ți prețuiești amintirile, să te bucuri de ele fără să le consideri ridicole.
Eu, astăzi, m-am împins în ziua în care dacă mă priveai, mă iubeai. Dacă mă priveai. Random time.

joi, 22 decembrie 2016

Mă mai întreb de voi, câteodată

Știu că nu știți, dar mă tot întreb de voi.
Eu, dau vina pe timpul scurt dedicat after work-ului. Așa cum eu intru direct pe facebook și dau două like-uri iar apoi mă culc, cu siguranță și voi faceți la fel, zilnic.
Deunăzi povesteam cuiva ce frumoasă era viața prin 1995... Mă duceam la 7.30 la birou. Beam cafeaua in sala de consiliu cu toți colegii(17), primeam de la Speranța(secretara) două foi: urgente&importante cu care mă retrăgeam în birou. Apropos de urgente versus importante... mai nou, este o întrebare capcană în C.V.-iu(bifați importante :)). În birou primeam nenumărate telefoane la care trebuia cică sa răspund pe fax. Aaaa, nu știți ce e ăla fax. Fax era posibilitatea de a trimite o foaie tipărită prin intermediul liniei telefonice. La începuturile anilor ”95 FAX avea doar Poșta Română. Așadar, îmi luam poșeta, pantofii cu toc cui și mapa cu documente pe strada Domnească pe sub teii proaspăt înfloriți, plesnind de aromă și frumusețe picturală. Mă plimbam, de ce să nu recunosc, făcând și serviciul ce aveam de făcut. Nu suna niciun telefon în poșetă(nu erau mobile) nu țipa nimeni pe mail(nu era net), nu mă prăfuia nimeni pe strada(nu erau bemeveuri)... dar, era ceva, colț cu strada poștei: Galeriile de Artă. Ei bine, mai ales lunea dis-de-dimineață, mă delectam cu expozițiile ce fuseseră vernisate în weekend. Mă plimbam ușor pe lângă ferestre încercând să intuiesc denumirea tabloului după emoția împărtășită de mine. Aceste lucruri minunate au fost... atunci, habar nu aveam ce minunate sunt. Astăzi, viteza prezentului prin care unim trecut-viitor este foarte mare, fără timpi de liniște în noi. Ceea ce ne place trebuie digerat, analizat, însușit. Avem prea puțin timp pentru asta, suntem roboții de care ne speriem dacă ar veni peste noi mâine.
Mă bucur de mine, de amintirile frumoase cu voi și vă dăruiesc prin acest text pacea amintirilor voastre.
La mulți ani, prieteni!

luni, 21 noiembrie 2016

ce spui dupa doua puncte ... verticale?

Deobicei tragi aer puternic în piept și spui tot...
Mi-am întins mâinile pe masă pentru a mi se vedea palmle goale. Când joc murdar am mâinile curate. Cât de mult mi-am dorit sfârșitul poveștii?
Stăteam cu cheia cutiei secrete pe deget. O învârteam ostentativ mereu, credeam că e joacă. Anii mei trec, faptele ramân, aștept doar un semn să strapung tăcerea.
Mi-am luat piatra de pe inimă și mi-am închinat secretele unor persoane altfel. Eu nu mă cunsosc, poate ei. Mi-am spus temerile și am lăsat apoi pe masă două puncte... verticale!

sâmbătă, 29 octombrie 2016

a fi sau a nu fi comunist

Pe cuvânul meu de onoare că voi povesti, sau mai bine voi relata, fapte ce nu par a fi reale după ce atât amar de timp s-a tot scris/spus despre epoca comunistă din România.
Mie mi-e greu să mai aud controverse. Când cineva începe o discuție pe această temă, mă las relaxată în scaun și aștept contrazicerile interlocutorilor mei.
Deunăzi mă bălăceam în soarele torid al unei terase de McDonald”s așteptându-mi înghețata. Mă plictisisem să număr băncile, dalele, steagurile... așa că trag cu urechea spre vocea unei tinere care insistă către o cerșetoare să-i spună că îi dă bani dacă-și cumpără McPuișor. Whaaat? Da, McPuișor, înțelege și cerșetoarea și intră să-și cumpere. Tânăra binevoitoare, completează destul de sonor, către cele 3 colege de masă: ”... sigur are o pensie... că a lucrat pe vremea lui Ceaușescu, că atunci te strângea de pe stradă și te angajau! Nu ca acum.
Wow! stai că mă așez binișor în băncuță să aud ce zice fătuca. Ioooo, atotștiutoare de subiect, mă simt curioasă de review.
Una din cele 3 colege de la masa vorbaretei, incearca un timid ... "da` tu de unde stii"... Si vraja se destrama!
"...Stiu de la tata. Daca erai sarac si nu aveai bani sa te intretii, statul comunist nu te lasa sa cersesti. Te strangeau de pe strada si te bagau la fabrica sa te angajezi si sa poti avea bani de intretinere zilnica... "
Ei bine, abia ma abtin sa nu intervin sa-i spun fatucii care sigur are cursuri platite de parinti la facultate ca pe vremea aia, daca erai sarac, cum probabil este si ea, daca manca la McDonald`s, nu puteai sa te muti in alt oras la seral daca nu munceai in acel oras... si, viceversa, nu te angajau daca nu aveai domiciliu, care domiciliu nu-l aveai daca nu munceai in acel oras. Acesta era "of"-ul meu din tinerete, ca n-am putut sa fac anumite studii superioare din cauze tampit-administrative.
Dar na, fata se lamenta acum pe trend-ul actual... sa ajutam oamenii sarmani, sa nu fim neghiobi fiindca nush ce moashte nu-si vor avea eficienta la toamna daca nu am facut un bine asta vara.
Si ma uitam la celelalte 3 colege ale ei, cum taceau incet si-si mancau burger-ul de 5 lei, nezicand nimic vis-a-vis de subiect. Adica era o tacere fara ecou macar. Si abia atunci mi-am dat seama ca nimanui nu-i pasa de nimic din trecut. Adica de ce sa ma oripilez eu ca Henric al optulea a taiat 8 capete de femei? Who care?
Si m-am ridicat din sha si v-am spus povestea-asha.

sâmbătă, 8 octombrie 2016

Dincolo de vis, amintiri in viitor de la tata...



Trăiesc, din august, telenovela vieții mele. Eu, care nu suport telenovelele, iată-mă așadar băgată în așa ceva și să mă și bucur că am ajuns aici :). Pare hilar, așa-i?
Întâi o să încep telenovela, ca să mă leg ușor de excursia programată.
Așa cum am mai scris în paginile blogului, viața mea a fost străjuită în copilărie doar de mâna de fier a mamei și apoi, sporadic, de cea a fratelui CelMare, din lipsă de tată. Este ceață pe termenii de despărțire ce au stat la baza divorțului părinților mei. Poate vreodată voi afla... poate nu, ce mai contează?
Am crescut fără tată de la 5 luni. N-am simțit lipsa lui fiindcă nu știam cum ar fi fost cu el. De vreo două ori, când aveam 6 și 7 ani, a încercat să ne cunoască(pe mine și fratele mijlociu). Ca dintr-un film rusesc, îmi amintesc cum în fața școlii ne aștepta un ”nene” ce semăna bine cu frate-miu și ne întindea zâmbitor o pungă plină cu biscuiți și ciocolată ROM. Da, da, deci reclama de la ciocolata ROM are, pentru mine, o semnificație reală si puternica.
Acum, peste ani, tata nu mai este. Ne-a iubit, l-am iubit si noi, dar viata ne-a tinut despartiti.
Visul lui, tinut flacara de Fio, a fost implinit. Prin ochii ei plini de recunostinta, l=am inteles pe tata, plin de remuscari.
Acum suntem toti, aici, pe teren neutru, unde aud des rasul inconfundabil al lui Fio. Cateodata ma gandesc cum tata poate asculta acest ras si se gandea la mine, la noi, cum suntem. Ai fost un om bun, te puteam iubi eu, ti-am simtit lipsa, tata.
Multumesc, Fio.

sâmbătă, 28 mai 2016

Porțile orașului meu sunt apele unui curcubeu.

Sunt unele clipe când oamenii își iau la revedere de la un loc natal. Poate ați trăit asta, poate ați vrut să țineți minte această clipă...
Inima mea a inceput sa bată în mijlocul Galațiului. Din strada mea, unde m-am nascut, daca ma ridicam vreo cinci metri în sus aș fi văzut splendoare de Galați. Pe bune, dacă pe vremea aia erau drone, la nici 5 metri, vedeai în toate cele patru zări, precum Ștefan cel Mare când fugărea turci pe coclauri. Acum nimic nu se vede in zare din cauza blocurilor turn. Oricum, daca faceți totuși exercițiul de "ridicare în slăvi", vă spun eu ce-ați fi văzut :)... sau vă arăt.
Dar, dincolo de starea tehnică a mesajului, eu vreau să-mi exprim sentimentele celui plecat. Plecam fără necazuri, plecam un om dârz și drept. Pe străzile vechi, șerpuite, mă tot plimbam și-nțelegeam cum plec și-mi las amintiri. Nu las oameni, las amintiri... filme văzute în clădiri demolate, copaci deșălați de foamea zarzărelor gustoase, ochiul minții ce s-a născut la timp și mă ține încă în standard de viață.
Revin în prag de alegeri. Aproape nu-i știu pe cei înfometați de scaunul înaltcitadin. Sigur sunt oamenii care nu merg pe jos prin oraș, oameni care nu fac sport ca sa vadă că nu prea au pe unde... așa, de sărac ce ești, oameni care doar trăiesc bine azi și mâine, de la noi, peste viitor.

duminică, 22 noiembrie 2015

Colectiv si Comprehensiv

... aici o să vă spun o poveste în doar două paragrafe.
Vă voi dărui doar un prolog. Finalul poate îl decideţi individual, fiecare în conştiinţa lui.
Seri zbuciumate "COLECTIV-e" în toată ţară... Prieteni ce mă îndeamnă să ies, să strig, să zbier. Printre aceşti prieteni este şi cel din conversaţia următoare:
"... - Ce?...
- ... cum ce? pentru un nou guvern, noi drepturi, copiii noştri să aibă o ţară mai dreaptă!...
- ... aaa, ok!"
O frumoasă toamna ruginie trece peste noi toţi. Ne bucurăm de căldura frunzelor foşnitoare şi admirăm dezgolirea înceată a copacilor. Printre lacrimi colective, revenim încet, încet, la viata de dinainte de dezastru.
Astăzi, îmi trec flash-uri prin memorie şi-mi amintesc cum de curand am trecut prin spaime şi nedreptăţi doar fiindcă un patron nu a respectat legea timp de 5 ani, cum, acum 3 luni, am decis singură să spun NU unui viciu de minciună înnodat între patron şi angajat. Mi-am făcut rău, ar zice unii, mi-am făcut un bine mie! zic eu.
Stau relaxată în această plimbare prietenească şi mă cuprinde brusc curiozitatea dacă vorbesc sau nu cu "un român COLECTIV" după evenimentele petrecute acum ceva timp... şi-l întreb direct:
" Ai putea să denunţi, în nume propriu, la instituţia abilitată, o abatere din Codul Muncii? Răspuns? ...
" NU!... şi nu-ţi recomand!"
Aha! deci "NOI SUNTEM GENERAŢIA CARE NU TACE".