sâmbătă, 1 septembrie 2018

CONJUGAREA... el este un bou, tu esti o vaca,

... dap, cea mai fericita asociatie. De ce? ... fiindca este asociativa si ma pacaliti.
Eu ma gandeam la alte asociatii, mai profunde, filozofice...
Dar nu sunt. Exista starea de bovina: cand el iti zice o trasnaie la care nu poti decat sa stai pe loc, privind in gol, la toti, la toate, sub toti.

Ploaia cu iarba verde...

... daaaaa, ploua de cateva luni, sistematic, romantic si imbietor.
Deobicei ma infuriam in aceasta perioada, mai ales in weekend, fiindca stateam la iesirea pe DN cu bicicletele, sa prindem momentul plecarii spre rularea fara de sfarsit.
Amintiri... mici, mari, subtile sau consistente.... acum nu mai este cazul... avem alte bucurii ale vietii...
Apropo`s de ploi! ma prinde de umbrela, strengareste, ploaia de vara, prin parc. Chiar daca ma gasea pe bicicleta, ma declar bucuroasa sa-i demonstrez iubire, afectiune, prietenie, suferinta... orice, numai sa stie cat de mult o iubesc acum, cand nu o mai pandesc sa plece de pe DN...
Stiu bine, vazand capitele de iarba tunsa pe imas, ca iarba si ploaia vor face, impreuna, o super supa fresh de vara pe care o voi savura, cum faceam in copilarie.
Imi las bicicleta pe pajiste, ma duc sub un copac sa-mi anin rucsacul de un copac si ma opresc la timp, sa nu daram familia, cu cei doi baieti, ce stateau si ei sub acelasi copac cu mine.

... am scapaaaaat :) ... de fb ... :)

... uraaa, finally, happiness

vineri, 1 iunie 2018

... cine e cu mama... in aer

.... dupa accident, brusc, abia dupa vreo 3 luni, mi-am adus aminte de mama. Cam fix aceeasi varsta avea cand o masina a ridicat-o in aer pe o trecere de pietoni ce se afla fix in fata locului ei de munca. Daca ar fi fost camerele video de astazi, sigur era ceva super relevant. Dar, nu a fost necesar... Mama, s-a ridicat, scuturat de praf, a zis ca nu merge la Urgente, si a venit acasa, la noi, cei 2 copii ce o asteptam. Ne-a povestit zborul ei prin aer, momente in care se gandea la noi... si a reusit sa ne revada fara turbulente majore. Mama... fiinta minunata, te iubim...

sâmbătă, 28 aprilie 2018

hai cu un rezumat despre ce a urmat...

... după ceea ce am simțit când m-a lovit acea mașină...
Păi eram pe trotuar și mă uitam cum semaforul era verde ... fiindcă până să-l văd de cât timp era el verde... nu știam, fiindcă eram de după un boschete... verde.
... așadar, pornisem să traversez, cu ochii pe semaforul care era verde... fac ceva 3... 4 pași... și semaforul dă să clipocească ... mă uit stânga, văd o pobedă oprită, deci mă așteaptă... mă uit în dreapta, văd un cârd ne mașini ce tot ambalau să treacă de semafor... și decid: trec repedeeeeeee... să-l mulțumesc pe ăsta din stânga, și să-i ușurez și pe ășia din dreata, zic... și pornesc în .. mers alert.
... aud ambalând de pornire în stânga... mă uit stânga... realizez că nebunul bagă în viteză... decid să sar în sus, să-mi protejez picioarele...
... vă curge sânge, lăsați-mă să vă tamponez...
Aceste cuvinte, aceste minute, aceste foste...
Am uitat să iubesc mirosul tău, iubite... Am uitat gustul mâncării pofticioase. Sunt un zombi privitor de mâncare ce nu pricepe bucuria ta ca poți mânca așa ceva. Sunt un zombi fără gust și miros... mai sunt om?

vineri, 2 martie 2018

postare urâtă, fără poză.

Este puțin altfel acum. Astăzi nu-mi imaginez nimic... nu fiindcă nu pot ci fiindcă nu se merită. Sunt povești frumoase pe care le pot innobila prin desene adecvate... dar sunt și povești urâte pe care mai bine le las așa, suficient de urâte cât să stea singure, pe raftul necititelor. Incontinuare, mi-e milă de oameni și le arăt asta ieșind încet, încet, din peisajul lor. Câteodată, ne reîntâlnim și ne reamintim cum eram. Dar eu eram cum sunt... mereu mi se spune, neschimbată. Dragi prieteni, asta înseamnă că eu sunt. Om.

miercuri, 7 februarie 2018

... după ani... lacrimi iar...

... ora 7 dimineața și sună telefonul tău, muuult. Curios, deobicei nu sună sau sună scurt și gata.
Fiindcă e ciudat, subconștientul ne trezește pe ambii și ne uităm tulburați, unul prin altul.
Răspunzi.
Ascult.
Plângi.
Plâng...
- Tata... nu mai e...
... știi că tăcerea este un răspuns și tăcem amândoi. Nu știu ce gândeai tu...
Eu mă gândeam ce scurtă e suferința oamenilor pe care îi iubim.
Mama, cu doar câeva luni înainte, plecase singură, într-un somn liniștit, mâncând o portocală, aproape vorbind. Tu ai dorit-o aproape. Ce om poate dori viața altuia? Doar tu, cel mai iubit și minunat, dintre pământeni. Te iubim.
Papa, cel mai iubit dintre voi...
L-am iubit pentru cât de onest era. Fără să ne confesăm, noi doi, am iubit dreptatea, cred. Acolo, dus fiind, îl iubesc mai mult pentru ce om minunat mi-a dăruit. Pe tine. Te iubesc, îl iubim, fericiți să fim.
... Dintotdeauna, inceputul lui februarie este începutul unor întrebări fără răspunsuri.
... vă iubim, părinți.

luni, 29 ianuarie 2018

ce mai fac, azi...

... fusei la Poliție să mai întreb ce-mi face plângerea... o fi inundat, sărmana, cladirea Politiei și eu nu știu.
Deci azi, cu liber luat de la muncă, am plecat la drum să rezolv 3 trebi... treburi, cum vreți!
Mă duc eu în treaba mea către sediul poliției, leg bicicleta într-un loc adecvat, intru, mă prezint frumos cu act de identitate, mi se dă un ecuson, intru însoțită către biroul subcomisarului...
Vai de mine! Oameni buni! mă înfioară și acum, după 6 ore, starea în care lucrează oamenii aceștia! pe bune, în anul 2018, am vazut pe holuri, de nu puteai trece, obiecte de inventar probabil scoase la aruncat, monitoare cu tub, expirate de cel putin 10 ani, unitati centrale de computer, cu harddisk-uri, cooler-e... etc, pregatite de aruncat. Dupa praful de pe ele, îmi dau părerea că evacuarea lor va dura...
Nu mă mir, când intru unde trebuie să intru, invitată, așteptată... fiindcă, biroul, ocupat de 3 bărbați, este plin de praf... pe tastatura la care scria sbcms-ul, pe pereții care-și lăsau praful prin gravitație, în falduri de pânze, pe ferestrele prin care soarele încerca să le zică ce frumoasă este viața.
Maaare tristețe, oameni! Eu, câteodată, la biroul meu, măsor, așaaaa, cu privirea, cam câtă lumină naturală îmi intră pe geam... și parcă nu-mi convine. Dar oamenii aștia... soare au, cât să poți număra firele de praf de pe tastaură.
Bun, termin treaba cu sbcms-ul si dau să plec din clădire. Mă ocup de băgat cod la antifurtul de bicicletă și POOOC! se aude ca un tunet și cade langă mine pietroiul. Sunt la limita dintre o copertină și cer. Fiindcă tot sunt la Poliție, cu o treabă nerezolvată de 3 luni, mă bate gândul ăla de scenarită... cum dreak! ăștia vor să mă elimine :) Uimită, privesc pietroiul văd un afiș ”podea udă”. Intru iar în sediul lor, sediul Păzitorilor, și comunic delicios, că trebuie să mai faca un afiș... ” cade tencuială ”
... Oameni buni, suntem de tot râsul... și cu asta m-am lămurit!
Când am ieșit din clădire mai citesc un afiș. Acolo, cineva, a tăiat pe DECĂT cu pixul și a scris DOAR ( ”... în incintă se poate intra decât doar cu însoțitor...”)
Abia aici, când am ieșit, mi-am dat seama că cineva, acolo sus, nu îi iubește... și mare milă mi-a fost de ei.

Romanie, te iubesc, dar și tu pe noi?...