sâmbătă, 28 aprilie 2012

life is beautiful or homo sapiens

sau intuitie, sau ghicit ar zice babele...eu il numesc ochiul mintii... de pe vremea cand eram copila baietoasa. Momentul maturizarii mele a fost intr-o vara cand inca imi juleam genunchii si coatele prin tot felul de cazemate si catarari clandestine. Acea vara de august, de cateva zile, ne strica joaca fix la ora 11.00 cand mai era putin pana sa fim nevoiti sa intram in case pentru pauza de somn de la amiaza. Venea o ploicica repede, deasa, cu picuri cat ciresele, direct din soare... ploua cu soare timp de 10 minute, atat cat sa ne noroim si sa nu ne putem continua joaca. Intr-o astfel de zi, dupa o ploaie cu galeata, ne uitam dezgustati la baltoacele din jurul nostru. Ochii de jar, neastamparati, ai colegilor de joaca ma intrebau de zor ce-i de facut? Trebuia sa incheiem partida de dimineata intr-un mod fabulos, de poveste... asa eram obisnuiti. Trebuia 'nascocit' ceva care sa razbune ploaia dezgustatoare. Fiindca eram obraznica si creativa, "nolens volens" trebuia sa propun. Trecuse ploaia, soarele ardea incontinuare asa cum facuse si in timpul ploii. Era o caldura de dush, te toropea daca te nimerea asezat. In cautarea de senzational, gasesc in dreptul privirii o 'culme' de 3 franghii cu rufe intinse la uscat. Le vedeam ca pe niste culoare de alergare,... parca ne invitau la intrecere. Asa, de departe, se vedeau albe, ca niste garduri despartitoare lucind in soare. - Gata! Stiu! ... mergem acolo! aratand spre zona gandului rau, si jucam "ce face unul, facem toti!" - Uraaaaa! s-a auzit simultan, neregizat, nestapanit. Eram precum o capetenie de osti. Ma lasau mereu prima; poate din obisnuinta, sigur nu din respect . Ma urmau, naravasi, nestiind ce va fi, dar cu siguranta, ca si altadata, ceva nemaiintalnit... si fu: ma napustii in prima baltoaca din apropierea "culmii" de rufe albe intinse la uscat, luai in maini namol si pe loc, fara suflare, ma prinse un dor nespus de pictura. Cearceafurile, fine, cu broderie matasoasa, au fost pe loc sevalet hoardei de trogloditi ce eram. Ne-am caricaturizat, ne-am bombardat, ne-am razbunat pe sarmanele lenjerii in asemenea hal incat, la un moment dat, am avut o 'rupere' de actiune si am privit neutra la ceea ce se intampla. Precum o jucarie careia nu-i mai functioneaza butonul de 'off', vedeam dezastrul din urma mea. Hoarda de copii salbatici actiona parca din inertie... inca mai executa ceea ce le aratasem eu cateva minute mai inainte... ei, erau eu. Eram incadrata de umbre pamantii peste frumoase foste cearceafuri albe. Eram in mijlocul creatiei mele si nu eram mandra deloc. Atunci, cred, mi s-a nascut ochiul mintii, la 9 ani. Am rostit magicul "piua" si jocul a incetat. Am reusit sa mai strig un " ne retragem" si hoarda s-a desprins de victoria de a inegri cu glod tot ce era alb. Am fugit pe bloc, cele 4 etaje urcate pe scara exterioara au fost urcate cu viteza unui lift. Acolo aveam in momente de cumpana locul deciziilor majore sau al odihnei. Atunci a fost momentul in care mi-am luat adio de la viata de copil... trecusem la stadiul homo sapiens.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu