Ploaia cu iarba verde...

... daaaaa, ploua de cateva luni, sistematic, romantic si imbietor.
Deobicei ma infuriam in aceasta perioada, mai ales in weekend, fiindca stateam la iesirea pe DN cu bicicletele, sa prindem momentul plecarii spre rularea fara de sfarsit.
Amintiri... mici, mari, subtile sau consistente.... acum nu mai este cazul... avem alte bucurii ale vietii...
Apropo`s de ploi! ma prinde de umbrela, strengareste, ploaia de vara, prin parc. Chiar daca ma gasea pe bicicleta, ma declar bucuroasa sa-i demonstrez iubire, afectiune, prietenie, suferinta... orice, numai sa stie cat de mult o iubesc acum, cand nu o mai pandesc sa plece de pe DN...
Stiu bine, vazand capitele de iarba tunsa pe imas, ca iarba si ploaia vor face, impreuna, o super supa fresh de vara pe care o voi savura, cum faceam in copilarie.
Imi las bicicleta pe pajiste si ma duc sub un copac sa-mi anin rucsacul de o ramura. Ma opresc la timp, sa nu daram familia cu cei doi baieti ce se adapostisera la fel ca mine, de ploaie.
... Perdeaua de apa ne inconjoara si parca nici aer nu mai avem. Doi ochi albastri, mici cat peruzelele, se tot holbau in sus, cerand mamei sale parca o aprobare. Mama, prea ocupata cu celalalt baiat, sa-l stearga de cei 10 stropi de ploaie, ii da ignore o buna bucata din timp. Pustiul cu privirea albastra, framanta din picioruse pe teren uscat si cand ploaia rapaia mai tare, tzusti! sare dincolo de copac. Fatza lui, ghidusha, insotea feeeric stacatto batut din picioruse in iarba uda. Era un moment unic! Imi amintea curat si simplu de copilarie. Ne priveam zambind de parca eu eram mama careia sa-i transmita bucuria. cateva clipe sublime, de neuitat. Bucuria copilului udat de ploaie si totusi, zambind... feeric.

... după ani... lacrimi iar...

... ora 7 dimineața și sună telefonul tău, muuult. Curios, deobicei nu sună sau sună scurt și gata.
Fiindcă e ciudat, subconștientul ne trezește pe ambii și ne uităm tulburați, unul prin altul.
Răspunzi.
Ascult.
Plângi.
Plâng...
- Tata... nu mai e...
... știi că tăcerea este un răspuns și tăcem amândoi. Nu știu ce gândeai tu...
Eu mă gândeam ce scurtă e suferința oamenilor pe care îi iubim.
Mama, cu doar câeva luni înainte, plecase singură, într-un somn liniștit, mâncând o portocală, aproape vorbind. Tu ai dorit-o aproape. Ce om poate dori viața altuia? Doar tu, cel mai iubit și minunat, dintre pământeni. Te iubim.
Papa, cel mai iubit dintre voi...
L-am iubit pentru cât de onest era. Fără să ne confesăm, noi doi, am iubit dreptatea, cred. Acolo, dus fiind, îl iubesc mai mult pentru ce om minunat mi-a dăruit. Pe tine. Te iubesc, îl iubim, fericiți să fim.
... Dintotdeauna, inceputul lui februarie este începutul unor întrebări fără răspunsuri.
... vă iubim, părinți.

3 lucruri pe care le-am facut...putand sa nu le fac...

Cateodata ma trezesc ca trebuie sa fiu stapana mea.  Gandul acesta imi apare, bineinteles, in clipele de leneveala.
    ... dar de ce sa alerg azi? oricum ma duc apoi la sala.
- No! scoala-te si fugi. Asaaaaa, si ce am vazut azi in parcul vechi? Olalaaaa! Lume noua.
   Adica, s-au schimbat gardienii... din cei imbracati in grena, au aparut altii, mai "swat", sa zicem. Imbracati in uniforme bleumarin, cu tot felul de adaosuri atarnate (maine o sa ma uit mai bine ce au pe echimapent), erau trei si apareau de dupa tufisuri. Ma uit mai bine, na! ca nu mai sunt chioscurile alea albe din sticla pe care, daca erai grabit cu urinarea, le confundai usor cu toaletele, mai ales ca erau cam apropiate. Deci astia, noooo, ei nu stau ca aia grena in choisc, la caldurica platita de noi. Ei circula pe alei, ceea ce este bine zic eu. Sper, cu aceasta schimbare, sa nu mai calc in dejectii de caini, pe alei. Pot sa va spun, fiindca am numarat foarte usor, ca sunt eu si cei 3 "swat" fara patrupezi. Alte 8 persoane insotite de cani, unul sau mai multi (unii au cate 3), adica un total de 16 caini intr-o ora cat m-am invartit eu pe alei. Oarecum, noi, ii cam deranjam pe aia cu cainii. Altfel spus, e parcul cainilor. Ei, dar poate se emancipeaza lumea si-si foloseste pungutele.

      In acest parculet de copii, fiindca dimineata nu sunt copii, le folosesc mobilerul urban pentru cateva  exercitii. Neavand la ce sa casc ochii cand faceam flotari, iaca ce deslusesc! o pseudo pobeda cu volan si vitezometru. Citim vitezometru si vedem clar recomandarea: de la 50 la 150 Km/h! No comment, zic si-mi vad de ale mele.
     La cea de-a treia grea incercare de astazi am ras copios dupa savarsirea ei. Ma duc la sala, la ora programata. Ajung mult mai devreme si vad rand in fata usii pe care trebuia sa intram. Imi asez prosopul pe un aparat si, din lipsa de ocupatie, ma apuc sa trag de fiarele alea, mai mult din curiozitate fiindca eu la fiare nu am tras niciodata. Vine un tip emblemat cu logo-ul salii se prezinta si incepe sa-mi dea indicatii cum sa fac ce faceam si nu era tocmai corect. Il ascult cuminte, gandind ce mare prostie am facut, ca uite, astia nici sa greseti nu te lasa, se autosesizeaza. Si trag eu de fiare, ascult, execut, transpir... aproape ca nu mi se mai parea logic sa mai intru la sala... aaa, sala! unde-i coada? au intraaat ! Tzup, las fiarele imblanzite, imi iau prosopul, zambesc frumos si dau sa strang mana trainer-ului. El, uimit, intreaba:
- Ati venit mai devreme, mai avem o ora...
- No, eu am venit la ora din sala..
- ... Nu esti... si-mi zice un nume...
- Nuuuuu, as vrea eu!
- oooops!... dar ce semanati!
- De-aia m-ai chinuit? ma asezasem asa, de incalzire.
*** daca aflu cu cine seman, va zic :)

revelatia zilei...digitalizarea

Suntem sau nu dependenti de linistea daruita digital?
Muzica... jazz, chitara clasica... fiindca nu ajungem la concertul alaaaa...
Videoclipul... fiindca e mai comod sa privesti de acasa, fara sa construiesti, fara sa te consumi
Aerobic... facut in sufragerie cu ochii in laptop?
Aerobic... alergare facuta in sala de sport = in parc se plimba cainii pentru dejectii.
e-mail... mai rapid si sonor decat o scrisoare parfumata dar poate uitata intr-un oficiu postal vreo 200 de ani
te iubesc...daca este scris pe un SMS ...sau poate uitat in rostire. Sa calculam!
De unde ar sti un adolescent ce este iubirea?
- din... filme, facebook...o anumita intelegere si viziune
De unde ar sti ce este bunatatea?
- din facebook = grupuri caritabile
- de pe net = referate online.ro
... si lista e lunga.
PUNCT
...astazi a fost joi, tu te-ai tuns frumos, asa cum imi doream.
Te iubesc, besc, esc.

sa incepem noul an... 3 ianuarie 2018

...mai inceti, mai reticenti, mai predictibili...
17459 este un amalgam de cifre ce formeaza un numar... de fapt, formam!
Eu, ma identific cu acest numar si cu fiecare ce va exista.
Sunt doar 3 zile de la un alt inceput pe care mi-l doresc simplu, uniform, crescendo.
Am spus multe anul trecut si poate si la inceputul acestui an.
Sunt unele ziceri pe care as dori sa nu le mai enunt... as dori sa traiesc simplu, fara recul.
Mi-e dor de zilele searbade din adolescenta cand in fiecare zi se intampla NIMIC si povesteam atat de verosimil incat incepeam sa cred si eu in frumosul NIMIC.

Imi doresc mai multa energie in suflet, daca nu o mai am.
Imi doresc mai multa rabdare cu mine, daca inteligenta nu mai am.
Imi doresc mai multa rabdare cu tine, daca nu mai am.
O lume frumoasa in care traim, este lumea pe care fiecare ne-o daruim.
Te iubesc, besc, esc.

Mâna întinsă drept salut... este venită întotdeauna de la un învins

... pe bună dreptate! Dacă eu știu tot ce te doboară, sau dacă am calul cel mai puternic, sau am cel mai bun discurs... de ce aș întinde mâna? De ce vreau să pactizez cu tine, un învins?... Pentru că te vreau! pentru că vreau banii tăi în contul firmei pentru care muncesc, pentru că merit laudele șefilor mei, pentru că am pierdut anii copilăriei învățând integrale idioate și acum mă răzbun pe acești copii, accept mâna întinsă. Muncesc, deci exist! idiot answer.

de ce: joi, 19 octombrie 2017, ora 11.40

eh, de ce...
Citeam o poveste cândva... autorul nu-mi dădea locația din primele pagini... nu-mi descria personajele... nu știam în ce secol eram... citind, trăind beletristic. Mă simțeam un lup flămând și pierdut... până când îmi apăreau ele, adjectivele, adverbele, subiectele iar foarte târziu... neașteptate, predicatele.
Cu alte cuvinte, viața are culoare, miros, gust, timp și foarte puțin... relație. Putem să zburăm abuziv în aer 2 metri și să aterizăm pe pământ apoi. Vom fi lenți, nesiguri, întrebători de iubire. Toate cele iubite, inumane, vor fi lumi trecătoare ți urâte.
Există un moment când uiți adjecivele, adverbele... vrei să ții în brațe subiectul și să-i transmiți un predicat... să simtă că-l prețuiesc, să simtă că-l... esc.
te iubesc,

Quelque chose

Hai că nu mă ascund după persoana a 3-a și voi povesti așa cum a fost:
- Mamă, gata, m-am hotărât, mă duc la Buftea!
- Vai di mini, da” ce-ți veni, fată?
- Vreau să văd cum s-au făcut filmele cu Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare...
- Păi vara-i lungă, te duci și te întorci pân” la toamnă...
- Nu, ma”m, mă duc și nu mă mai întorc.
- Eeeeei, nu te mai întorci! Te vei întoarce cum întorc eu țigarea asta acuș între dejte!
- Nu mă întorc, ma”m, mă tot duc în lume!
- Cum să te duci fato? Păi noi avem de plătit casa asta, frate-tu se însoară, lu” ălalt îi fată nevasta... nu-i timp de fugă! Stai oleacă să gândim ce vrei.
- Păi ma”m, e gândită, trebuie să fug, altfel mor încet lângă tine. Mereu e ceva mai important decât mezina idioată. Eu zic să plece stress-ul de lângă voi și veți trăi fericiți, nu?
- Ți-oi trage eu un stress în capul ăla zulufat, să nu ți-l vezi nicăierea!
- Hai, ma”m, că nu mă vei mai vedea, simți și tu că fără mine ți-ar fi mai bine, nu?
- Du-teeeeee!...
Ei bine, acest du-teeeee îmi stă mie acum pe cap! De ce nu m-am dus?
De ce m-am întors?
Nu cred în viața de apoi, nici ma”m nu credea. Nu am putut lăsa oameni și locuri. Precum un explorator, locul a devenit viață, oamenii au devenit obiceuri.
Astăzi sunt eu.
Buftea este aici, puțin altfel față de visul meu. Eram să scriu vidul... nimic fals. Putea fi altfel. Putea fi un Hollywood din vis în realitate, sau nu, că nu e :) astăzi. Dar ce frumos ar fi fooost!
Zi frumoasă celor ce își declină destinul la 14 ani! Aveți grijă!
:)

Alandale

Tare de tot îmi place cuvântul acesta. Pot să spun că m-a născut, m-a crescut și încă trăiesc în el. Pare hilar? Nicidecum.
Îmi place să dansez. Îmi place atât de mult încât uit că sunt o oamă printre bărbați. Eh, bărbați, acei bărbați.
Pasiunea mea pentru dans s-a născut într-o perdea. Eram în sufrageria antedecembristă și mă tot învârtem în fața oglinzii, oglindindu-mă la fiecare 360 de grade torsionate. Neah! nu eram wow, nu eram aer...
Ușa camerei era drapată cu perdea pe două șine. Ușor, mi-am prins brațele în cele două tije și mi-am creat straturi de sferă curbilinie prin toată sufrageia. Eram într-o plutire de star, de fluture sau de înger. Eram cum mă simțeam atunci și astăzi mi-aduc bine aminte. Cel mai bun simț, consider eu, este să-ți prețuiești amintirile, să te bucuri de ele fără să le consideri ridicole.
Eu, astăzi, m-am împins în ziua în care dacă mă priveai, mă iubeai. Dacă mă priveai. Random time.

Mă mai întreb de voi, câteodată

Știu că nu știți, dar mă tot întreb de voi.
Eu, dau vina pe timpul scurt dedicat after work-ului. Așa cum eu intru direct pe facebook și dau două like-uri iar apoi mă culc, cu siguranță și voi faceți la fel, zilnic.
Deunăzi povesteam cuiva ce frumoasă era viața prin 1995... Mă duceam la 7.30 la birou. Beam cafeaua in sala de consiliu cu toți colegii(17), primeam de la Speranța(secretara) două foi: urgente&importante cu care mă retrăgeam în birou. Apropos de urgente versus importante... mai nou, este o întrebare capcană în C.V.-iu(bifați importante :)). În birou primeam nenumărate telefoane la care trebuia cică sa răspund pe fax. Aaaa, nu știți ce e ăla fax. Fax era posibilitatea de a trimite o foaie tipărită prin intermediul liniei telefonice. La începuturile anilor ”95 FAX avea doar Poșta Română. Așadar, îmi luam poșeta, pantofii cu toc cui și mapa cu documente pe strada Domnească pe sub teii proaspăt înfloriți, plesnind de aromă și frumusețe picturală. Mă plimbam, de ce să nu recunosc, făcând și serviciul ce aveam de făcut. Nu suna niciun telefon în poșetă(nu erau mobile) nu țipa nimeni pe mail(nu era net), nu mă prăfuia nimeni pe strada(nu erau bemeveuri)... dar, era ceva, colț cu strada poștei: Galeriile de Artă. Ei bine, mai ales lunea dis-de-dimineață, mă delectam cu expozițiile ce fuseseră vernisate în weekend. Mă plimbam ușor pe lângă ferestre încercând să intuiesc denumirea tabloului după emoția împărtășită de mine. Aceste lucruri minunate au fost... atunci, habar nu aveam ce minunate sunt. Astăzi, viteza prezentului prin care unim trecut-viitor este foarte mare, fără timpi de liniște în noi. Ceea ce ne place trebuie digerat, analizat, însușit. Avem prea puțin timp pentru asta, suntem roboții de care ne speriem dacă ar veni peste noi mâine.
Mă bucur de mine, de amintirile frumoase cu voi și vă dăruiesc prin acest text pacea amintirilor voastre.
La mulți ani, prieteni!