... am terminat, în sfarsit, de citit autobiografia lui Eric Clapton. Spun "în sfârşit" fiindcă a durat, la propriu, cam 15 luni. Mi-a fost greu să citesc despre nişte adevaruri. Câteodată, respiraţia îmi lua razna fiindcă trăiam mult prea intens ceea ce îmi spuneau literele. Eu mă opream să trag de frâiele inimii şi pulsul mi se încetinea. Apoi aveam timp de reflecţie şi filozoafa din mine, neîntrebată, necitată, îşi dădea cu presupusul... N-a fost bine deloc. Începusem să urăsc "omul" din spatele poveştilor...al adevarurilor de fapt. Apoi m-am ascuns, pe inserate, după YouTube şi-am ascultat piesele ce-i însoţeau viaţă tumultoasă. Eram la început, doar o cunoscătoare de "Tears in Heaven". Încet şi cu dubii am bâjbâit piesele "vechi", pietre de temelie în anii rock-ului "60, "70. Recunosc, nu sunt o mare ascultătoare de muzici, cu atât mai mult nu am o cultură muzicală... dar, aş fi vrut. Poate afonia mea este un impas. Iubind totusi arta în general, îmi place să mă destind câteodată cu ceva muzica plăcută. Aşadar, după ce mi-am făcut lecţiile, Eric Clapton mi-a deschis iar paginile autobiografiei sale.
Urmarea a fost că m-am reapucat de carte în trenul de 230km, cam 4 ore, şi gata, am aflat secretul artei necondiţionate: fii liber, toate la timpul lor!