Plimbam niste drumuri cu noi, haotic, legand doua tari, trei prieteni, doua saptamani de concediu. Lungeam intoarcerea catre Romania ca pe o spagheta inceputa in Italia, lungita turingen prin Germania si mocnita gulash spre mamaliga moldava de acasa.
Din filmul lung, decupez un moment la fereastra, linistita fiind ca drumul nu e ratacit. Baietii pactizau si nu-mi explicau ca denumirile slovene de pe indicatoare sunt de bun augur! Oricum, nu-mi pasa, mai erau 7 zile de concediu si nu doream sa stiu cum se vor desfasura.
Ne lepadasem de autostrada voit, dorind sa ne bucuram de desenele reale ale satucurilor germane. Precum intr-o carte cu povesti, aveam file cu privelisti de respiratie taiata. Nu vroiam sa uit nimic si nu am vrut sa pierd momente frumoase facand poze. Incercam sa-mi trimit ochii in strafunduri de paduri, cocotandu-mi printre gene priviri cercetase. Inchipuiam fiinta mea prin natura aceea singura si frumoasa ca un tablou de mare valoare intr-un muzeu. Ma purtam cu gandul si deodata, incet si deznadajduit, am scos un sunet ce nu-l credeam de auzit:" - wooaw... ce cascaaaaaada!.
- Unde? m-au intrebat baietii?
- Uite, acolo, in spatele casei, mai sus.
- eiiii, nu cred, hai sa vedem!"
Pfuaaai, yuuupiii, hai sa vedem! Eram gata in doua secunde: mi-am gasit aparat foto, ochelari, rucsac, sapca, fara milioane de intrebari. Coboram, intindem boiereste oasele, analizand pe unde sa mergem. Ne-am gandit bine sa vedem pe unde mergem pentru ca era o casa intre noi si cascada, fara gard, cu o poteca, si apoi asa, deodata, incepea o poarta dubla, cum avem noi pe la tzara... mai sa fie, poarta, fara gard si curte. Aveau locatarii o livada de cativa meri dar, in viata mea nu am mai vazut asta: merele erau cat pepenii si stateau pe ramuri aplecate pana la pamant. Woow, vazui si asta, hai mai departe.
Poteca ne ducea serpuit si cuminte spre un zumzet din ce in ce mai intens. Aerul incepea sa fie umed in nari si sa miroasa frumos a natura verde. Poteca ingusta era smechera, nu ne lasa sa vedem cascada. Crestea dorinta in noi cu fiecare boschete indepartat usor. Zgomotul de apa cazuta acum se auzea... natura era acasa, facea un dush, maiestuasa, iata!
Isi pornea lucirea din talpile noastre si pana in cer, cocotata pe stanci. Parea din otel, dar stropii cu care ne alinta pe obraji erau perle fine. Avea de toate locul acela... racoarea unei desfatari, odihna neconventionala pe pietrele rotunde si albe, alintul rece si parfumat al apei din care bea caprioara.
multzumiri lui eicimic