Știu că nu știți, dar mă tot întreb de voi.
Eu, dau vina pe timpul scurt dedicat after work-ului. Așa cum eu intru direct pe facebook și dau două like-uri iar apoi mă culc, cu siguranță și voi faceți la fel, zilnic.
Deunăzi povesteam cuiva ce frumoasă era viața prin 1995... Mă duceam la 7.30 la birou. Beam cafeaua in sala de consiliu cu toți colegii(17), primeam de la Speranța(secretara) două foi: urgente&importante cu care mă retrăgeam în birou. Apropos de urgente versus importante... mai nou, este o întrebare capcană în C.V.-iu(bifați importante :)). În birou primeam nenumărate telefoane la care trebuia cică sa răspund pe fax. Aaaa, nu știți ce e ăla fax. Fax era posibilitatea de a trimite o foaie tipărită prin intermediul liniei telefonice. La începuturile anilor ”95 FAX avea doar Poșta Română. Așadar, îmi luam poșeta, pantofii cu toc cui și mapa cu documente pe strada Domnească pe sub teii proaspăt înfloriți, plesnind de aromă și frumusețe picturală. Mă plimbam, de ce să nu recunosc, făcând și serviciul ce aveam de făcut. Nu suna niciun telefon în poșetă(nu erau mobile) nu țipa nimeni pe mail(nu era net), nu mă prăfuia nimeni pe strada(nu erau bemeveuri)... dar, era ceva, colț cu strada poștei: Galeriile de Artă. Ei bine, mai ales lunea dis-de-dimineață, mă delectam cu expozițiile ce fuseseră vernisate în weekend. Mă plimbam ușor pe lângă ferestre încercând să intuiesc denumirea tabloului după emoția împărtășită de mine. Aceste lucruri minunate au fost... atunci, habar nu aveam ce minunate sunt. Astăzi, viteza prezentului prin care unim trecut-viitor este foarte mare, fără timpi de liniște în noi. Ceea ce ne place trebuie digerat, analizat, însușit. Avem prea puțin timp pentru asta, suntem roboții de care ne speriem dacă ar veni peste noi mâine.
Mă bucur de mine, de amintirile frumoase cu voi și vă dăruiesc prin acest text pacea amintirilor voastre.
La mulți ani, prieteni!