scoase din cizma...

Abia acum îmi amintesc cum învățam la istorie in clasa a 5-a despre dovezile existenței unor oameni preistorici. Cum ne-au lăsat ei, pe niște pereți, desene cu mici interese din vremea lor... un animal, un semănat, un recoltat, un spirit ... ceva ce i-a interesat atunci.
M-a încercat dintotdeauna dorința să mâzgălesc foi, pereți, geam aburit, cearceafuri.
Pe când eram copil, asistam neputincioasă la pestrițarea fără valoare a pereților din casă cu "rolul" sau "tapete cu trandafiri". Eu, mi-i doream albi, simplu. Visam la o camera albă înconjurată de o bancă din lemn pe tot perimetrul, la o înălțime cât să-mi permită să încep un desen din tavan până în podea... cred că văzusem asemenea schele prin filme cu pictori de biserici. Totodată, îmi mai doream un pietroi, un bolovan, în mijlocul camerei, pe care să mă odihnesc cocoțată. Acum, acest "mobilier" s-ar include la stilul "minimalist".
Așadar nu am exersat stilul picturii neconvenționale.
Prin bunăvointa unui extraordinar prieten, îmi bucur, rareori, verile, cu activitați memorabile pe care in Ro nu le-aș putea practica atât de frumos și... artistic.
Povestindu-i intr-o zi de dorinta mea veche de a picta un perete, mi-a daruit nonsalant unul... cam roz :).
Alung mofturile, îmi iau cele mai ieftine acuarele de apă și cea mai proastă pensulă........(din puf de pui?... ca s-a dus la trei pensulări).

Motivul pictat? indubitabil, amintirile verii de pe frumoasele meleaguri ale Florentei. M-a inspirat fiecare centimetru mural. Am redesenat culmile străbatute, pe ale căror piscuri ne-am odihnit uimiți de realizare. Am urmat cursul răcoros al lui Arno, ducându-ne spre lumea babiloniană a turnului ce se tot apleacă să asculte miile de secrete ale turiștilor. Nu spun degeaba că PISA e un Turn Babilon fiindcă acest zumzet de limbi diverse te întâmpină, petrece și scoate în areal.
Și fără să știu, am început să mă joc și cu un tablou ce nu avea nicio pânză. Știind sigur ce ar fi înrămat proprietarul in acea ramă, am schițat odorul casei și subiectul serilor, cu mâțișori legați de scaune.
Am pus pe perete un fel de viață... Câti dintre noi mai facem asta? De câte ori ne oprim impulsul unei creații, gândind repulsia față de meschin? de ce să nu încercăm să scoatem din noi, cu sau fără valoare, exact ceea ce simțim? Mulțumesc, prieten bun, nebun. :)