am alergat 22

Activitatea mea din 4 iulie 2015 se duce singura deja în tolba cu amintiri. Ce m-a apucat de-am început sa alerg? Plictiseala... şi mai bine zis, teama de ea.

Acum câteva luni, programul meu de lucru s-a modificat, aşa încât am rămas singură şi năucă dimineaţa, ceva ore bune, surprinzându-mă nefăcând mai nimic, în afară de a da cu mopul, abdomenele şi câteva exerciţii de înviorare. De cele mai multe ori lungeam şi momentul coborârii din pat. Leneşă tare de tot, mă apropiam de starea de legumă cu acte în regulă. Dădeam like-uri în stânga şi-n drepta celor care alergau dimineaţa prin parcurile bucureştene, gândind păgubos: "păi na, ei au parcuri pe und' s-alerge!". Mă consolam şi mă lăţeam mai bine printre perne, nu cumva sa depun efort prea mare din burtică când mă întindeam după mouse... click... bravo, alergase primii 5 km... bravo ei... şi tot aşa până-ntr-o zi.

Dau nas în nas cu nişte pantofi de alergare rooooooz de te dureau ochii. Mă uit la ei şi zic: " mnda, mi-ar trebui aşa ceva dar sigur nu au mărimea mea... şi mă uit aşa, chiorâş, înăuntru lor, pe branţ... "pfiuuuu, na că e mărimea mea! Asta e, trebuie să-i iau acum!". Seara, mi-am download-at o aplicaţie care să-mi zică cât alerg, cu ce viteză, să-mi cânte, să mă aplaude... multe face, ca un antrenor.

Prietena mea era prinsă şi ea în febra începerii alergării aşa că ne-am luat de mănuţe şi ne-am dus pe faleză să alergăm. Ei bine, mai minunat decât bucureştenii, noi avem faleza cu Dunărea cea frumos curgătoare ce trimite spre picioarele obosite ale alergătorilor, valuri de răcoare umedă mirosind a peşte atât cât să te trezeşti şi să alergi pe pace-ul tău.

Avem două luni de când alergăm şi zilele trecute, scroll-ând facebook-ul, primesc invitaţie de alergare semimaraton. Wooow, lume, ce-ai cu mine? Eu alerg aşaaaa, de frumuseţea 'başkeţilor roz' câte 5 km! Cum să alerg 22km... într-o zi?
Bineînţeles, greşesc butonul şi mă trezesc că am dat 'participă' în loc de 'interesat'. Gata, din momentul ăla, s-au pus toate like-urile şi susţinerile posibile pentru a nu ceda... şi n-am cedat, cu toate că până la ziua cursei nu alergasem niciodată 20km, doar 10 şi 15 aşa, de curiozitate, neinteresată şi de timpi.

Ne organizăm, două fete şi-un băiat, într-o maşină şi plecăm pe o ploaie măruntă, deasă şi lungă, cum sunt ploile de vară taman în weekend.
Cântăm, râdem, ajungem. Pădurea cu traseul Celik-Dere e deasă şi trimite valuri de răcoare de pe sub fustele ei din frunze verzi, grele de ploaia abia oprită. Jumătate din participanţi sunt de-ai noştri, "falezari". Cu unii ne ştim, cu alţii nu, având "alt fus orar" de antrenament şi ne cunoaştem acum.

Pornim. Urcăm direct în pantă, direct în pădure. "Ăia vechi" o iau tare înainte şi noi ăştia mici(noi) alergăm preventiv, mai în urmă, că nu ştii ce te-aşteaptă prin pădure! Aplicaţia mea îşi face treaba, chiar dacă nu am semnal de telefonie, am GPS. Pusesem o intrebare tâmpită unui oficial, descoperind un nr. de telefon pe eticheta sticker cu numărul meu de alergător de pe tricou... "Dacă nu avem semnal de telefonie şi ne rătacim, ce rost are numărul ăsta? ne daţi o alternativă de salvare?" A râs. Am râs şi noi, blânzi şi încrezători.

Chiar dacă suntem în eşalonul final, ne simţtim bine, ne veselim, ne lăsăm fotografiaţi ca şi când facem o concesie celui care ne cere permisiunea. Drumul, uşor în pantă, fuge de poteca lină şi ne aleargă prin şanţuri create de roţile unui tractor sau mai multe.

Devine un drum dificil şi mă uit atentă pe unde îmi pun frumosul picior. Nu vreau să risc o accidentare prin coclauri şi alerg foarte preventiv, chiar dacă asta inseamnă să nu ţin ritmul cu ceilalţi. Căscând ochii după capcane de luxaţii, o vreme mă ghidez după zgomotul paşilor lor pe potecă înainte sau după mine. Păcălicioasa urmărire dă roade şi în câteva secunde mă declar singură pe drum. Mă opresc câteva secunde şi ascult... strig... ascult, strig. Clar, asta e, m-am rătacit!
Bineînţeles, sun la numărul "de pe tricou" şi intră robotul cu ".. bla-bla-bla...". Mă întorc, găsesc o intersecţie unde ar fi trebuit să fie un semn de traseu. Negăsind niciun indiciu, mă iau după " cărarea bătătorită" şi aleeeeeerg până ajung... de unde am pornit! Adică aproape de linia de start. Se auzeau zgomote specifice aşezării câmpeneşti de la evenimentul nostru. Mă întâlnesc cu 3 copii care mă aplaudă şi mă îmbărbătează. Râd şi le zic că mai am 15km. Ei îmi confirmă că mai jos, în vale, e linia de finish :)
Adicătelea, je, am alergat 7km ca să ajung la finish înainte de finish! Noooo, până aici! Mă uit înainte, drumul pare lung până la oficiali şi eu sunt dincoace despartita de ei de o fâşie de padure lungă... fix de 1km imi zice aplicatia. Mă hotărăsc să fac acest drum dus-întors până totalizez 22. Aplicaţia mea din telefon nu oboseşte şi-mi numără kilometru după kilometru...

După 2h39min decidem (eu şi aplicaţia) că am terminat cei 22 de km la alergare cu un pace de 7.14 min/km.
A fost frumos. A fost ceea ce-mi trebuia, o cursă solitară, să ştiu că alerg pentru mine.