un om oftând

... un om veni ieri la mine oftând.

Căzu pe scaun cum cade pe-un gând.

Îi văd pleoapele grele țintind gol.

Privește acolo poate, un dor.

O mână o ține pe alta...

Își țin singure de urât stând una peste alta...

Îmi iau un creion și-l pun peste foaie.

Se uită la mine, cu ochii mă-nmoaie.

Un om, îmi scrie-o poveste prin oft.

Nu-l mai întreb nimic...

acolo, în gol, e un dor.

Și nu am hapuri când amintirile dor.

cum mi-am dat seama ca trebuie sa slabesc.

Stiu ca sunteti intoxicati cu retete de slabit!
De aceea mi-am permis sa incep titlul cu ceea ce am constatat... ca apoi, poate sa va prind, cum am reusit fara diete minunate.
Inceputul este hilar, primind prin mail o poza facuta rapid, candva, cu un telefon mobil... pe atunci, abia erau cateva. Dincolo de minunarea mea,
- wooooaaaw! ce poza ai facut!
ma scremeam pe messenger sa par usor surprinsa de inedit nu si de oripilarea fata de propriul corp.
Pe scurt!
1. din poza imi zambea propria fatza mult mai lata si mai umflata
2. domnul ce apare in poza abia reuseste sa-si etaleze verigheta pe mana ce imi incolaceste trupul rotofei... in vremurile mele slabe, mana lui s-ar fi dus hat departe spre celalalt sold asa incat nu i s-ar mai fi vazut verigheta.
3. nu ma pot abtine sa nu constat ca aveam o fatza de morsa, cu falci inspre in jos, cu ochii bulbucati si un zambet cald... de vaca.
Doua zile am tot privit poza aceea ca pe vremea cand vroiam sa inteleg ca nu exista Mos Craciun.
Buun, sunt grasa, dar cum de s-a intamplat? imi zic!
Analizez rapid factorii daunatori:
1. in garsoniera... ioc oglinda! doar la baie una mititica.
2. nu aveam cantar!
3. fiind iarna, hainele de iarna sunt mai lalai... asadar, le-am umplut fara sa le plesnesc cusatura.
4. mi-a placut, induiosator de mult, sa vin iarna prin nameti si sa gasesc o cina calda pregatita de iubit :) sau dulciuri.
5. lumea tot imi zicea: schimbarea din viata ta... se cunoaste, esti "implinita" ... si ma zapaceam de tot nestiind unde era plinul din mine.
Asadar primul pumnal in inima a fost o fotografie nevinovata, instantanee.
Al doilea a venit in pachet cu dulapul daruit de fratele CelMare. Nu-i mai era necesar un dulap in 5 canate cu oglinda pe usa din mijloc. Stiindu-ma stramtorata de cheltuieli, imi trimite la garsoniera frumosul dulap. Imediat dupa montarea lui, ma reped intr-un salt de caprioara tragand cu ochiul peste oglinda de pe usa.
UUUfff, aterizare greoaie, zbor frant.
Ultima incercare de salvat aparente a fost primirea unui cantar (analog) pentru imortalizarea raspunsului final... "yeah, i'm fat!"
De aici au inceput analizele bucatica cu bucatica, pentru autoconvingere.
Asa am constatat ca vestita talie de viespe de 62 cm era acum vreo 80, picioarele pe la genunchi erau carnaciori pufosi cu 2pier de vreo 40 cm, circumferinta solduri... mi-e rusine, centimetrul de la Practiker de 100cm... era mai mic cu vreo 3 degete :(.
So, ce sa fac? Un singur lucru am facut, pe care-l recomand!
Scos frigider din priza, spalat, uscat, incuiat cu lacatel auriu asa incat sa poata fi vazut cand intri in casa ... flamand.
De aici a pornit hrana mea proaspata si rationala... cand imi era foame ieseam sa-mi cumpar doua oua, niste branza, un lapte, o salata, un fruct... proaspat, pe placere si cat sa nu necesite o sacosa! Am imbinat miscarea cu necesitatea si rezultatele s-au vazut, am avut o vedere mai clara si am revazut in balcon si bicicleta :)

“It’s reggae, baby!”

... demult, nu intru exact în ani, luni sau zile...
Pe vremea când astrele nu ştiau dinainte ce ţi se întâmplă în săptă-luna viitoare, când viaţa decurgea firesc cu timpi de introspecţie şi decizii, “mă socializam” la Paraul Rece cu un gin in bar.
Muzica , deodată, îmi gâdilă urechile şi-mi tresaltă membrele neînţeles de normal. Mă ridic, plutesc la propriu pe ritmurile sacadate, îmbătată de căldura vocii vocalistului, chitarei si ce-or mai fi fost in reţetă.
Prea repede, şi enorm de aproape, apare un tânăr mai tânăr şi-mi smuceşte coccisul spre înainte, el făcând paşii de dinapoi... inainte... dinapoi... Neprivind la faţa mea searbădă, ci doar la picioare şi talie, îmi susură în ureche: “ it’s reggae, baby!”
Habar nu aveam cine-i reghi dar m-am lăsat cumplit de bine dispusă in moliciunea dansului “din genunchi”. Amândoi “măturăm” scena căutând locuri calde pentru mişcări fierbinţi... aşa simţim. Ne ondulăm “obscen” şi rătăcim atmosfere din care inhalăm acelaşi gaz.
- ... I’m Tom
- Ooh, I’m little Jerry
Zâmbim şi ne identificăm târziu cu adevărat fenotipul.
El: statura mea, şaten, ochi albaştri, fremătând
Eu: statura lui, şatenă, ochi căprui, fremătând
Îmi caută sărutul, îi ocolesc răspunsul.
Muzica ne salvează schimbând ritmul si trimiţându-ne spre mese.
Prietenii cer detalii. Ne protestează prin palmele înroşite cu care ne-au susţinut ritmul. Noi doi doar ne privim. Abia acum ne privim si putin chiar roşim.
- ... I’m Tom
- Aaaa...na! El înţelege Ana şi toată seara am fost Anna lui Tom.
Dimineaţă, pe întreg palierul se auzeau bubuituri de bocanci in uşi.
Buimacă, fac un calcul si decid că sunt un bun platnic şi nu am duşmani.
Colega de pat este deja la usă şi ascultă vocile de dincolo de uşi.
- Eeeeeechipaaaaare spoooort, careu in 5 minuteeee!
Arunc pe mine strictul necesar şi zbor pe scări 3 etaje.
Îngheţ 3 secunde.
Înjur 3 cuvinte...
pe pârtie văd trei sănii... pardon, chiuvete.
Încerc o retragere discretă. Calea mi-e tăiată de o ploaie de bulgări năvăliţi peste mine.
Ripostez cu un ţipăt şi nu rezolv nimic. Înspre mine şi Diana vin bulgări de peste tot. E bătălie ca la Posada! Diana-mi arată hăul dinspre pârtie, un fel de derdeluş. Acolo ne e scăparea! Alunecând tradiţional pe fund, ne apropiem de chiuvete. Instinctiv realizez utilitatea lor si din două mişcări sărim în ele. Woooooaaaw, aerul rece ne răcoreşte şi de spaima trasă şi de supremaţia câştigată faţă de vehicolul nemaicondus vreodată.
Ca şi cum vraja s-a produs, de peste tot au apărut chiuvete şi flăcăi, fete si ţipete, haos şi prietenie.
După ceva timp, derdeluşul era plin cu mai toţi locatarii motelului, mai mult mai mai puţin echipaţi. Cu siguranţă, numărul chiveteleor de pe derdeluş era egal cu al celor lipsă din motel dar, toti ospătarii şi staff-ul motelului era acolo, într-o veselie totală parcă de sfârşit de lume.
Îmbujorat,Tom e extaziat.
Îi râd ochii, gura, inima din care îmi tot strigă numele. Îmi strânge mâinile şi-mi zice ca sunt lipite de el, că nu mai sunt ale mele. Îmi strigă că iubeşte zăpada, România şi iarna...el, un localnic din Miami, near Miami Beach.
- Ooooo, your god! (scap involuntar)
Astăzi povestec:
“... braţele lui imi încolăcesc strâns talia si mă aşează confortabil in chiuvetă.”
Ergonomic imi e bine.
Râsul lui îmi face bine, ochii lui albaştri îmi dăruiesc bine. Mă simt şi eman din mine doar bine, ooo, şi dansul.
Tom. A fost atât de insistent , încât nu am crezut vreo iotă din tot ce-mi tot promitea.
Repetam continuu: maybe later, maybe later, maybe.
Tom, now it’s ...later

Persuasiune

Sunt indragostită de frunza de arţar arămiu colorată in lunile toamnei. O culeg de pe jos, de pe masină, de prin verandă. Niciodată nu am gasit două frunze in colorit identic... deci nu suntem identici... sau nu ştim.
Toamna arămie îmi aminteşte de şcoală. De caţiva ani mă obsedează amintirea unei zile de început de liceu când eram curioşi să ne întâlnim mentorul... dirigintele.
Aveam mari emoţii fiindcă auzisem ca va fi o profesoară si eu nu mai avusesem dirigintă... doar diriginte. Mă cuprinsese o emoţie caldă de parcă aşteptam să intre zâna dorinţelor, mama învingătorilor... superprietena... ce mai!
Marea intalnire a fost mica. Eram linistita in banca mea din spatele clasei intr-o pauza. Pauza era prelungita de o neanuntata ora de chiiul. Intra, dupa ce se suna, o ditamai matahala de femeie pe usa si ne zice ca profesorul de literatura va fi inlocuit de ea, “Tehnologia Utilajelor de Bord” si diriginta clasei.
Greu se lasa liniste printre siluetele adolescentine, mai ales ca avem de-a face cu o “bunicuţă” de profesoara, bine trecuta de 50 de anisori.
Imi vad de careurile mele rebusistice si constat că atmosfera e placută, se citeste catalogul... A, B... prezent, C... O, Olaru:
- Prezent!
Si se ridica colegul din spatele meu. Hm, acum aud ca-l cheama Olaru, oameni care faceau oale? Sau vindeau oale?...
- Mai taaaaaaare! .... se aude dinspre catedra.
Woooow, ce ţipă diriga! Imi zic. Ma uit asa, intr-o rână, cât să nu ma observ.
Ma inhiba tipetele si-mi las urechile pleostite peste patratelele rebusului meu.
Mihaela, colega de banca, imi da un ghiont si-mi arata cu degetele cum reteaza beregata: “fight!” ... simte si ea.
Inchid un cuvant intre doua patrate negre si ma declar dispusa sa inteleg ce se intampla in clasa.
Stefan Olaru, colegul meu din banca din spate de vreo saptamana, sta in picioare si tace.
Diriginta (ca isi declinase atotputernicia) era la sase banci in faţa mea.
Peste mine, prin mine si deodata cu mine, un tir de intrebari:
- Ce e cu părul ăla slinos?... si cămeşa e jegoasă tare de tot!... wow, şi pantalonii nu au dungă! Ooof, mi-e rău!... apropiindu-se de banca lui Olaru, venind inspre mine adică.
Jignirile continuau, pronuntate tot mai accentuat deodata cu muţenia ce se instala in clasă.
- ... staa...aai ca băbălăul si te uiti in bocanci! Uită-te la tine!
Vocea gâjâită îmi suna in urechea dreapta de parcă de acolo venea. Ca sa nu mă uit la faţa celei care ţipa, dintr-un instinct de conservare, m-am intors să-l privesc pe acuzat. Aşa era, cu capul plecat intre umeri, cu degetele arătător lipite de bancă, tremurînd si asudînd in aşteptarea uliului. Ruşinea pe care o incerca Stefan in momentele acelea era totodata rusinea mea de a asculta toată ocara ce i se făcea.
M-am ridicat electric, ca un contactor. Spre deosebire de colegul muştruluit, eram dreaptă şi hotarâtă:
- Doamnă, nu este frumos să vorbiti astfel unui copil. Nici noi, care suntem in aceasta clasa de o saptamana, dar nici dumneavoastra, nu il cunoasteti. Cred ca este un motiv pentru care arată aşa... Cred ca trebuie sa vorbiti in particular cu Stefan...
Pe la ultima propozitie abia imi rosteam cuvintele fiindca vreo 70 de ochi ma priveau, plus uliul care se oprise in dreptul meu si ma putea strivi usor doar cu un tipat, nu mai zic de palma.
- .... dar ce esti tu ma, avocatul lui? Ete, ce sa zic!
Apoi brusc, diriginta s-a intors la catedra si incidentul nu a mai fost amintit deloc... pâna intr-o zi, dupa vreo luna.
Se intoarce mama de la o sedinta cu parintii si-mi spune ca a tras o spaima... de are hainele ude pe ea.
- Pai de ce mama, ca eu nu am facut rele pe la scoala.
- Pai nu, dar eu de unde sa stiu? Diriginta ta imi zice in timpul sedintei, cand striga catalogul sa ne cunoasca, ca ma roaga sa raman la sfarsit ca are ceva important de spus. Atat mi-a trebuit! La câte sedinte cu parintii am fost, stiu ca la sfarsit raman cei cu “copiii problema”... care fumeaza, vagabondeaza... deci am stat pe jar de nici nu stiu ce s-a mai zis in sedinta.
- Aaa, interesant! Si?
- La sfarsitul sedintei, ma cheama diriginta in biroul ei si-mi zice:
- Am vrut sa va cunosc mai bine, sa stiu cum este mama unei fetite care a avut curajul sa-mi dea o lectie mare de pedagogie acum, in pargul pensionarii, dupa 40 de ani de profesorat... si-i povesteste mamei toata intamplarea chiar in plus, investigatiile ei dupa acel incident. Aflase deci, ceea ce noi nu stiam inca, fiindca Stefan a fost foarte discret spre taciturn cam tot liceul, ca acesta isi pierduse mama in acea vara dupa o lunga boala si ramasese doar el cu tatal său, un simplu cocsar ce nu stia prea bine cum se derulau treburile gospodaresti.
Diriginta multumea si recunostea ca nu a avut deloc maturitatea de a rezolva acest caz in mod discret .
Dupa cativa ani de la terminarea liceului, la un eveniment urban, ma nimeresc in aceeasi incapere cu Stefan, prosper om de afaceri, tata a doi copii, imi prezinta frumoasa sotie. Nu pot sa nu remarc stralucirea obrazului si a hainelor de cea mai buna calitate... pantofii impecabili si parul proaspat uscat. Ne sarutam formal pe obraz dar, privindu-ne apoi in ochi, intelegem ca trebuie sa ne atingem cumva si inimile care odata ... au batut la unison.

ma urc, ma curg

Cum pot dintr-o cafea să-mi iau putere?

Să strâng doar amintiri şi-a mea durere?

Să uit in urmă dealuri şi câmpii,

Să nu ştiu unde plec, de unde o să vin?



Nu pot să scriu cum curg...

Nu pot să mai aud...

Nu ştiu ce chip mai ai,

Mă urc, mă curg, mă ai.

Filmul filmelor copilariei mele

Nu stiu cum s-au facut conexiunile neuronale in capul meu. Cateodata, de la un simplu cuvant imi amintesc ceva din trecutul de mult uitat.
Zilele trecute declik-ul s-a facut la expresia “filmul filmelor”... ce mi-a deschis o perioada din copilaria mea cand “mergeam” la film cu fratele CELMARE care era mai mare decat fratele mai mare faţa de mine. Era o diferenta de 8 ani intre noi. Adica, noi eram niste mucosi care abia silabiseam “omiesiunadenopti” iar fratele CELMARE era cautat de fete si nu mai iesea din casa fara camasa calcata si pieptanat “bităls”.
In Complexul de cartier ce continea o librarie, o frizerie, o marochinarie, etc. era si o zona de afisaj ce continea sapte panouri. Mereu credeam eu ca sunt sapte ca sa te duci in fiecare zi undeva sa te distrezi. Asadar pe patru din ele se afisau filmele de la cele patru cinematografe ale orasului apoi pe al cincilea erau piesele Teatrului Dramatic, pe al saselea ale Teatrului Muzical si pe al saptelea spectacolelel Casei de Cultura sau Circul... spectacole estivale. In fata acestor panouri era un gardutz, bine gandit ca amplasare fiindca era mare batalie castigata daca reuseai sa te urci pe el cand se lipeau afisele. Era fascinant sa vezi cum se derula sulul acela de afis si ne lasa incetul cu incetul sa descoperim personajele colorate.
La noi in familie televizorul era mai mereu stricat. Cand se strica era infăşat intr-o faţă de masă si cocoţat pe şifonier fiindcă urma o perioada mare de timp să economisim bani pentru a-l putea duce la reparat... timp in care era “scăzut” de la plata taxei TV şi regula aşa era: sigilat! Ca daca vine controlu’...?
Probabil ca de aici ni s-a tras noua, astora mici, credulitatea.
Fratele CELMARE a inceput sa propuna mamei sa ne duca la film. Cu greu, mama s-a lasat convinsa ca e un lucru bun sa mergem duminica la un film si apoi la o prajitura... Pentru economisire, mama nu mergea cu noi. Pe noi ne imbraca atenta, ne punea si batiste in buzunare, ne trimitea sa facem pipi... sa fim perfecti pentru vizionare. Plecam. Drumul era lung. Defilam prin faţa blocului de mână cu fratele mai mare si calcam strâmb de emotionati ce eram. Colindam pe sub o multime de blocuri, citeam literele de pe faţade... J7! Woooow, uite si J6! Phuuuaileei, ce departe mergem. Dupa multe ocolişuri ajungem in final si in faţa panourilor publicitare din Complex. Gardutzul era liber tocmai pentru ca toata lumea, dumninica la pranz, ori era la film ori in familie la masă.... ei, si noi tot la film eram veniţi. Fratele CELMARE ne urca pe garduţ, el trecea dincolo de el, lucru care pe noi ne-a umplut de respect(numai nenea care lipea afişe mai facea asta). Plasat intre noi si afise, fratele ne intreba:
Ce film vreti sa vedeti? Si ne citea titlurile.
Wooow.... cum adica ... pentru un pumn de ceapa?
Aaa, pai sa va spun eu! ... si gata, vraja incepea. Eram acolo, in film holbaţi la afişul pe care il descompuneam cu mintea noastra in mii de cadre si replici. Deoarece fratele inca nu vazuse filmul pe care ni-l povestea, se lega de orice amanunt din afiş. Daca era o pisica... inventa ceva si despre pisica respectiva... un mic rol tot avea si ea... un pistol in mâna era motiv de povestit cel putin un sfert de ora... un nor cu un fulger... wooow, ce atmosfera tulburatoare si infricosatoare ne mai inducea frate-miu. Filmul era in mintea lui dezvoltat de imaginile de pe afiş. Alt film se dezvolta in mintea noastra... si alt film reuseam sa povestim toata saptamana cui avea curiozitatea sa ne intrebe.
De prisos sa mai spun ca banii pentru cele trei bilete de film ramaneau la povestitor. Ne trata cu o prajitura si o braga la cofetarie, loc in care se faceau precizarile la intrebarile noastre si planuiam deja o alta vizionare pentru duminica viitoare... the end.
P.S.
asa am ramas cu amintirea unui film “vazut” dar necunostut: Cipolla Colt. Vi-l recomand, este exact cum trebuia sa fie atunci, in copilaria mea in care se intamplau mai multe decat putea petrece timpul . Vizionare placuta.

Sport... un mic efort

trebuie iar sa-mi exprim putiinta de a da un mic exemplu celor mai tineri. Deoarece nu sunt parintele niciunui copil nascut sau nenascut, pot fi deci impartiala complet si definitiv.
Cateodata privesc mergand pe strada blugi cumparati anul trecut marimea 25 si anul acesta "primesc in gazda" o duduie marimea 30! Tinerele nu trec de 20 de ani si imi amintesc cum ma ascundeam la orele de sport dupa pantaloni extralargi fiindca imi aparusera adolescentinele coapse. Eram un copil speriat de rotunjimile maturitatii normale. Doream sa fac sport pentru toata viata si nu intelegeam de ce colegele mele de atletism renuntau "pe capete" la acest sport. Era un afront sa alergi pe pista precum "milka".
Am facut atletism, inot, patinaj, tenis camp, handbal, volei... nu am facut scrima :)
In seara asta scriu pentru scrima, sportul pe care l-am ocolit atatia ani.
Antrenorul de scrima locuia pe aceeasi scara de bloc cu mine, la un etaj inferior. Cateodata se oprea la bancutza si imi intorcea coperta cartii pe care o citeam. Intr-o zi era "Cei trei muschetari" in alta zi, " Dupa 20 de ani" si el a inceput sa ma intrebe ce stiu despre spada sau floreta. I-am spus foarte tehnic care e diferenta si imediat a spus:
" - ... nu ma asteptam sa retii amanunte despre floreta si spada dintr-o carte ca asta. Daca vii la antrenamentele mele vei afla mult mai multe si vei castiga."
... "vei castigaaaaa..."
Atatia ani am ramas cu porunca lui in urechi! Nu am avut niciodata timp sa ma duc pana la Sala de Scrima. Poate regreta si el pe cat regret eu cat de mult am urat acest sport degeaba.
Acum, om matur fiind, ma tot gandesc ce m-a indepartat de scrima fiindca scenele de capa si spada din romane erau deliciul meu de cititor. Probabil masca ma inhiba... vazusem pe la stirile sportive... probabil trebuia sa fiu provocata la o floreta! ... alta treaba era :)
Sport!
Un mic efort!

despre oameni ... dezintegrati

astazi auzeam voci. :) nu cele din cap, inca nu.
Erau vocile unor oameni suparati, oameni care pana atunci isi vorbeau usor, stand pe o banca.
Emotia cu care am privit acei oameni pe banca, vorbind, nu ma lasa sa nu discut despre ceea ce am auzit apoi.
Adrenalina si master nu prea e cu putiinta?
Citeam demult, cum intr-o sala de arte martiale, antrenorul este master si cuvantul lui este putere fatza de elevii sai.
In Romania, alaturi de multe alte lucruri de-andoaselea, intr-o sala de sport antrenorul nu e respectat. Primeaza influenta administrativ teritoriala, intimidarea prin "eul" impus dar nu demonstrat.
So, ce rost are adrenalina daca nu esti master?

pareri de primavara

doar fiindca e primavara, inceputul ei, femeile incep sa-si descopere(dezveleasca) particele din corp. Unele particele sunt delicat dezvelite si ma refer la gat, gingas alintat de suvite castanii. Au disparut shalurile caro sub care pielea a albit spre straveziu. Ce bine!

Priveam deunazi la ceea ce priveau doi barbati cu balele pana la pantofi: o duduie pocnind in niste colanti si incinsa cu un pulover trei marimi mai mic, balansa posteriorul precum o rata... ma rog, un punct de vedere al admiratiei lor.

Imediat langa ea, apare, nu stiu cum, o alta duduie, o doamna as zice, dupa care toti barbatii intorceau capul, nu numai cei doi. Ei bine, precum o caprioara, trupul zvelt clinchetuia o fusta clos precum un clopotel . Un mers elastic , binedipus, isi armoniza ritmul cu o bratara mica la o mana si o poseta simpatica pe bratul celalalt. Parca lumea i se oprea in cale si atunci, incercarea de a-i ocoli ii dadea un aer strengaresc, facand fustita sa joace hazliu pe linia genunchilor, putin deasupra unor cizmulite de piele intoarsa la culoarea piciorului. O priveliste frumoasa, armonioasa, daruita de silueta unei fuste cu jacheta . Atat de simplu, atat de femeie.

Te i

(sau, cum ti-as fi scris o scrisoare.)

... fiindca intr-o scrisoare poti strecura si miresme. De la mine ar fi fost cele culese dintr-un copac.
Dintotdeauna stramosii au transmis invataminte urmasilor lasand o urma plina de viatza.
Chinezii venereaza florile de mar, indienii floarea de lotus iar noi florile de tei.
La mine florile au multa valoare vii, legate de pamant prin tulpina, inaltate spre soare prin frunze si flori. Daca ma intrebi ce culoare de floare imi place, sigur nu stiu. Dar daca ma intrebi ce mireasma ma imbata, recunosc, floarea de tei.
Ma tot jucam prin culori sa-ti gasesc o nuanta pentru obraz, si nu gaseam lumina pe care o radiezi oricand, in aer, in lumina. Amestec un ocru, si pun niste alb, mai fur usor dinspre rosu... dar scot la lumina un obraz vanilat, un fin colorit de floare de tei, un gand la parfumul din tei... si tot il rostesc, si tot il soptesc, te i, te i, te i.

As face un parfum cu acest miros... daca nimeni nu l-a facut.

Avem miros de orhidee, vanilie, mosc, violete, dar nu de tei.

In parfumul de tei, as lasa sedimentele florii ce se scutura... intoarsa, sticla acestui parfum ar fi o clepsidra prin care se pot masura clipele iubirii... te i, tei, te i.


Inca una an in care ... T.I.