some people

Îmi ascundeam faţa în palme oridecâteori aveam de luat o decizie grea. Probabil îmi doream o linişte a privirii, o limpezire. Era timpul să-mi eliberez ochii fiindcă mă dureau orbitele. Eram ca şi îngheţată iar el nu mă ajuta deloc. Îmi repeta încontinuu: nu pleca, rămâi, te iubesc, nu pleca, rămâi, te iubesc, nu ... Distanţa dintre noi era mare. Tot intre noi, deschisă, uşa către celălalt el. Computerul din clădirea vecină toca mărunt perforaţiile alfa-numerice. Un zarzăr făra nicio zarzăre îşi arăta în geam lipsa fructelor... si pe ele le-au dorit mâini hulpave. Între noi stătea tăcerea celor două luni de muncă la un proiect comun. Din când în când... te iubesc, nu pleca.... îl întreb:
- Pierderea fişierului meu, săptămâna trecută, are legătură cu asta?
- Da, sunt vinovat. L-am salvat pe dischetă dar ţi-am spus că e pierdut. Nu pot să înţeleg cum de mâine trebuie să intru în birou şi să nu te văd. Să ştiu că ochii tăi trişti nici măcar monitorul meu nu ţi-i mai vede. În fiecare zi aştept cele două ore să le petrecem împreună. Cum vrei tu, cu multă tăcere, cum simt eu, cu mult parfum. Eu te iubesc,eu sunt cel căruia îi zâmbeşti când intri, eu sunt cel care plânge când ieşi... El te aşteaptă afară, eu te aştept în inima mea.
   Tac-tac-tac...tac-tac...tac..tac-tac... cartelă pro-verb(i)ală... cum ştia ea ce e în sufletul meu.
Mă duc la fereastra si vad cum Ştefan pitea un chiştoc dintr-o ţigară între degete şi pândea o poartă secundară pe care ieşeam deobicei. Intuitiv, credea că ies din clădirea din dreptul porţii şi el se ascundea aici, fix sub ferestrele unde eu lucram. Ştiam că nu se va lăsa de fumat, de viteză, de nervi striviţi printre buze. Imaginea lui atunci era definitivă: eu sus, el jos. El obişnuit cu oameni docili îm preajmă, eu dornică să fiu iubită.
    Oleg îmi îngusta orizontul prin braţele lui întinse drept către mine. Era un culoar al vieţii viitoare... plăcute sau neplăcute?