am alergat 22

Activitatea mea din 4 iulie 2015 se duce singura deja în tolba cu amintiri. Ce m-a apucat de-am început sa alerg? Plictiseala... şi mai bine zis, teama de ea.

Acum câteva luni, programul meu de lucru s-a modificat, aşa încât am rămas singură şi năucă dimineaţa, ceva ore bune, surprinzându-mă nefăcând mai nimic, în afară de a da cu mopul, abdomenele şi câteva exerciţii de înviorare. De cele mai multe ori lungeam şi momentul coborârii din pat. Leneşă tare de tot, mă apropiam de starea de legumă cu acte în regulă. Dădeam like-uri în stânga şi-n drepta celor care alergau dimineaţa prin parcurile bucureştene, gândind păgubos: "păi na, ei au parcuri pe und' s-alerge!". Mă consolam şi mă lăţeam mai bine printre perne, nu cumva sa depun efort prea mare din burtică când mă întindeam după mouse... click... bravo, alergase primii 5 km... bravo ei... şi tot aşa până-ntr-o zi.

Dau nas în nas cu nişte pantofi de alergare rooooooz de te dureau ochii. Mă uit la ei şi zic: " mnda, mi-ar trebui aşa ceva dar sigur nu au mărimea mea... şi mă uit aşa, chiorâş, înăuntru lor, pe branţ... "pfiuuuu, na că e mărimea mea! Asta e, trebuie să-i iau acum!". Seara, mi-am download-at o aplicaţie care să-mi zică cât alerg, cu ce viteză, să-mi cânte, să mă aplaude... multe face, ca un antrenor.

Prietena mea era prinsă şi ea în febra începerii alergării aşa că ne-am luat de mănuţe şi ne-am dus pe faleză să alergăm. Ei bine, mai minunat decât bucureştenii, noi avem faleza cu Dunărea cea frumos curgătoare ce trimite spre picioarele obosite ale alergătorilor, valuri de răcoare umedă mirosind a peşte atât cât să te trezeşti şi să alergi pe pace-ul tău.

Avem două luni de când alergăm şi zilele trecute, scroll-ând facebook-ul, primesc invitaţie de alergare semimaraton. Wooow, lume, ce-ai cu mine? Eu alerg aşaaaa, de frumuseţea 'başkeţilor roz' câte 5 km! Cum să alerg 22km... într-o zi?
Bineînţeles, greşesc butonul şi mă trezesc că am dat 'participă' în loc de 'interesat'. Gata, din momentul ăla, s-au pus toate like-urile şi susţinerile posibile pentru a nu ceda... şi n-am cedat, cu toate că până la ziua cursei nu alergasem niciodată 20km, doar 10 şi 15 aşa, de curiozitate, neinteresată şi de timpi.

Ne organizăm, două fete şi-un băiat, într-o maşină şi plecăm pe o ploaie măruntă, deasă şi lungă, cum sunt ploile de vară taman în weekend.
Cântăm, râdem, ajungem. Pădurea cu traseul Celik-Dere e deasă şi trimite valuri de răcoare de pe sub fustele ei din frunze verzi, grele de ploaia abia oprită. Jumătate din participanţi sunt de-ai noştri, "falezari". Cu unii ne ştim, cu alţii nu, având "alt fus orar" de antrenament şi ne cunoaştem acum.

Pornim. Urcăm direct în pantă, direct în pădure. "Ăia vechi" o iau tare înainte şi noi ăştia mici(noi) alergăm preventiv, mai în urmă, că nu ştii ce te-aşteaptă prin pădure! Aplicaţia mea îşi face treaba, chiar dacă nu am semnal de telefonie, am GPS. Pusesem o intrebare tâmpită unui oficial, descoperind un nr. de telefon pe eticheta sticker cu numărul meu de alergător de pe tricou... "Dacă nu avem semnal de telefonie şi ne rătacim, ce rost are numărul ăsta? ne daţi o alternativă de salvare?" A râs. Am râs şi noi, blânzi şi încrezători.

Chiar dacă suntem în eşalonul final, ne simţtim bine, ne veselim, ne lăsăm fotografiaţi ca şi când facem o concesie celui care ne cere permisiunea. Drumul, uşor în pantă, fuge de poteca lină şi ne aleargă prin şanţuri create de roţile unui tractor sau mai multe.

Devine un drum dificil şi mă uit atentă pe unde îmi pun frumosul picior. Nu vreau să risc o accidentare prin coclauri şi alerg foarte preventiv, chiar dacă asta inseamnă să nu ţin ritmul cu ceilalţi. Căscând ochii după capcane de luxaţii, o vreme mă ghidez după zgomotul paşilor lor pe potecă înainte sau după mine. Păcălicioasa urmărire dă roade şi în câteva secunde mă declar singură pe drum. Mă opresc câteva secunde şi ascult... strig... ascult, strig. Clar, asta e, m-am rătacit!
Bineînţeles, sun la numărul "de pe tricou" şi intră robotul cu ".. bla-bla-bla...". Mă întorc, găsesc o intersecţie unde ar fi trebuit să fie un semn de traseu. Negăsind niciun indiciu, mă iau după " cărarea bătătorită" şi aleeeeeerg până ajung... de unde am pornit! Adică aproape de linia de start. Se auzeau zgomote specifice aşezării câmpeneşti de la evenimentul nostru. Mă întâlnesc cu 3 copii care mă aplaudă şi mă îmbărbătează. Râd şi le zic că mai am 15km. Ei îmi confirmă că mai jos, în vale, e linia de finish :)
Adicătelea, je, am alergat 7km ca să ajung la finish înainte de finish! Noooo, până aici! Mă uit înainte, drumul pare lung până la oficiali şi eu sunt dincoace despartita de ei de o fâşie de padure lungă... fix de 1km imi zice aplicatia. Mă hotărăsc să fac acest drum dus-întors până totalizez 22. Aplicaţia mea din telefon nu oboseşte şi-mi numără kilometru după kilometru...

După 2h39min decidem (eu şi aplicaţia) că am terminat cei 22 de km la alergare cu un pace de 7.14 min/km.
A fost frumos. A fost ceea ce-mi trebuia, o cursă solitară, să ştiu că alerg pentru mine.

About Eric...

... am terminat, în sfarsit, de citit autobiografia lui Eric Clapton. Spun "în sfârşit" fiindcă a durat, la propriu, cam 15 luni. Mi-a fost greu să citesc despre nişte adevaruri. Câteodată, respiraţia îmi lua razna fiindcă trăiam mult prea intens ceea ce îmi spuneau literele. Eu mă opream să trag de frâiele inimii şi pulsul mi se încetinea. Apoi aveam timp de reflecţie şi filozoafa din mine, neîntrebată, necitată, îşi dădea cu presupusul... N-a fost bine deloc. Începusem să urăsc "omul" din spatele poveştilor...al adevarurilor de fapt. Apoi m-am ascuns, pe inserate, după YouTube şi-am ascultat piesele ce-i însoţeau viaţă tumultoasă. Eram la început, doar o cunoscătoare de "Tears in Heaven". Încet şi cu dubii am bâjbâit piesele "vechi", pietre de temelie în anii rock-ului "60, "70. Recunosc, nu sunt o mare ascultătoare de muzici, cu atât mai mult nu am o cultură muzicală... dar, aş fi vrut. Poate afonia mea este un impas. Iubind totusi arta în general, îmi place să mă destind câteodată cu ceva muzica plăcută. Aşadar, după ce mi-am făcut lecţiile, Eric Clapton mi-a deschis iar paginile autobiografiei sale.
Urmarea a fost că m-am reapucat de carte în trenul de 230km, cam 4 ore, şi gata, am aflat secretul artei necondiţionate: fii liber, toate la timpul lor!

la mulţi ani, Gheorghe!

... atât de banal, firesc şi oarecum prezent pe la fiecare familie, inevitabil. Bine, bine, să fie acolo un Gheorghe, George, Georgiana, e ceva comun, dar cum oare se face că dis de dimineaţă mă trezesc cu manele reverberând în termopane?
Stau eu în dreptul ferestrei, ca muşcată gata să înflorească la soare şi încep să filozofez pe muzică oacheşilor din cartier. Noi, românii, da, avem motive de sărbătoare de nume dar ăştia, ţiganii, ce naiba sărbătoresc? Că doar ei se numesc Rafael, Mercedes, Suedia, Minune...
Mi-am făcut de treabă şi m-am întors târziu acasă, tot spaerând să găsesc liniştea obişnuită din cartierul meu. Aş! peste minunata noapte, plină de stele şi căldurică primăvăratică, se dezlănţuia ofticos un dor şi-o jale din casele ţigăneşti, de spuneai că e priveghi. Şi mi-am amintit că am un văr născut azi şi-l cheamă Emil :) La mulţi ani Emil, de sf. Gheo!

Luminile orasului meu

... nu vă țin în suspans și vă spun direct... sunt felinarele prost puse.
Mergeam cu gândurile mele de-a lungul străzii Domneasca. Fericirea de a mă lăsa plimbată de trotuar mi-a fost interzisă. Călcam în gropi, străchini sau ce naiba or fi fost dâmburile alea de sub tălpile mele. Mă opresc puțin fiindcă chiar mă îngrijorez de încălțămintea pe care am cheltuit o sumă din leafa deja impozitată de guvern. Normal ar fi să plutesc pe bulevardul teilor, nu?
Privesc, nu mă grăbesc deloc când decid să merg pe jos, și privesc îndelung mediul înconjurător. Pe strada Domnească vuiesc mașinile în ambele sensuri cu viteză, nu spun cât, or ști cei de la Politie, că doar sunt vis-a-vis. De ce văd că sunt mașini pe stradă? fiindcă sunt luminate de câte un felinar amplasat fix pe mijlocul străzii, atârnând de două fire precum un leagăn. Aaa, păi eu, aici pe trotuar, acoperită încă de frunzișul arămiu al teilor, mă împiedic în gropi, mașini și garduri, nu mai zic de câini flămânzi, ca să răzbat 1 km de bulevard ce duce taman în buricul orașului. Tabloul e putin Rembrand-ian... adică, pornind de la lumina puternică ce luminează mașinile "fițoase" din mijlocul străzii, mergi încet spre dreapta (sau stânga) unde lumina scade încet, încet, spre griul cetățeanului neutru care se chinuie să-și găsească drumul spre casă: treaz, limpede la cornee și rezistent la mușcături.
Așa e in orașul nostru: lumini puternice luminează strada, fix pe centru, fiindcă farurile "cu xenon" sunt doar de fițe, iar noi, ăștia pedeștri, prea romantici, putem călca liniștiți în gropi: nicio lumina nu ne va lumina chipul infractorului... luminile sunt pentru cei "luminați" deja.
Aaaa, fiindcă tot e vorba de lumină și tot de zona de bulevard prost iluminată pentru pietoni, îmi aduc aminte de "O noapte de înviere" regizată de Cassian care, dupa ora 12, cu lumânările aprinse de lumina sfântă, începe cu mulțumirile..."etc,... și firmei Luxten care ne-a adus lumina în această zi sfântă... "

Strafida

... mă obsedează această strafidă de când am depus pe isc.ro(unde joc scrabble online), cuvântul. Validarea automată mi-a amintit de vremea bunicii... şi iată povestea strafidei.
Bunica, neaoaşă dobrogeancă, avea mereu variante pentru unele cuvinte: pe românşte, ruseşte, turceşte, greceşte, fiindcă Isaccea, oraş portuar, are o istorie cu multe file şi multe naţii ce au scris pagini în ea.
"

- ... baistruci albaştri ce sunteţi! Nu veniţi voi la masă?!... lasă, lasă... "

boscorodea bunica.
Acum, târziu-cronologic, literar-artistic, perfect-traductibil, termenul de "baistruc albastru" era bine integrat... nu intru in amanunte.... fac doar legatura cuvintelor pe care le folosea bunica. Baistruc, în turcă, însemna copil de suflet. În nemulţumire, părinţii sau bunicii îl foloseau ca să arate cumva nepotrivirea de ADN în cazul unor copii prea obraznici. Bine, nici azi nu ştiu de ce albaştri.
Vara devreme, fix pe 16 iunie, ne înfiinţam în bătătura bunicii.
"Ne", însemna o mulţime. Eram fix 10 verişori din fix trei regiuni: Moldova-Dobrogea-Muntenia.
Bunica Ştefana avea casă din chirpici. Acum, dupa ani, constat ca e un lucru bun, ecologic chiar.
Casa din chirpici dobrogeană avea musai o prispă şi un pod. Podul înalt avea acoperiş din strat gros de stuf şi papură peste astereală. Te lua frigul dacă întârziai mai mult de juma de oră fără o bundiţă pe tine.
Într-o vară extrem de secetoasă, când cireşele se scofâlceau în pom în timp ce le priveai, bunica Ştefana ne zice: "... anul ăsta va fi di belea mare, da' nu mă las, vă pun eu struguri pentru Moş Crăciun".
Trecu vara, veni toamna, şi noi scriam la şcoală compuneri despre "cum am petrecut vacanţa de vară". Dar eu tot nu uitam că de Crăciun o să mâncăm, în sfărşit, strugurii pe care toată vara îi păzeam de grauri în coliba din vie făcând pe saltimbancii ca să-i speriem.
În prima vacanţă de iarnă la Isaccea am avut parte numai de minunăţii. Nu cred că potrivise bunica vremea aceea fantastică cu nămeţii până la piept şi cerul senin de vedeai promoroaca pe clanţă. Sau poate o potrivise, fiindcă ne cocea în zilele alea plăcinte de dovleac, aurii şi pufoase, de nu încăpeau în ochii noştri imenşi de uimire. Aroma dovleacului copt în ţest ne toropea energia şi ne transforma, din baistruci albaştri în "puişorii bunicii". Stăteam cuminţi şi aşteptam să fim îndopaţi precum curca înainte de tăiere. Bunica se tot foia, ca un maestru de ceremonii, neştiind ce să ne mai facă pe plac. Din bunătăţurile înghesuite pe masa din lemn, cu trei picioare, curiozitatea noastă se îndreaptă spre perlele aurii şi albăstrii din strachina verde. Bunica, mai mândră decât un master chef, ridică strachina în dreptul nasurilor noastre şi ne îmbată pe loc cu mirosul tămâios al strugurelui de Sultanina pe care toată vara îl păzeam să se coacă în vie.
" - Iaca, dragii mei! (nu mai eram bastruci albaştri, v-am spus! :))am reuşit să va păstrez strafidele."
" - Stafide, bunică, stafide!"
" - Stafidă o fi ce mănânci tu la oraş. Aici mănânci strafidă!
Strugurii de Moş Crăciun de la bunica Ştefana erau zemoşi si dulci fiindcă erau "conectaţi" la seva vieţii prin codiţă, la un simplu măr.

Noli turbare circulos meos sau... bucuriile mele

... sunt precum bomboanele: rare dar gustoase

Descopăr aceleași minunate senzații din copilărie: apa uleioasa(de calda ce e) alunecând pe spinare între brațele înotând alternativ, atât de leneș încât mă mir și eu... și Arhimede... de mai plutesc.
Precum un 'badea Carțan', mi-am lăsat opincile pe buza mării Egee și am uitat de pământ și aer. Am uitat de treime și am fost deplin unită cu apa verde și limpede, atât de limpede încât îmi era rușine să privesc în adâncul ei pentru că nu vroiam să-i văd 'fundul'.
Încet, încet, peștii străvezii mi-au urat drum bun și m-au condus o bună bucată de 'larg", atât cât să cred că sunt și eu o mică sirenă pe lânga ei.
Nu cred că pot să-mi amintesc mai bine de atât mângâierea mării verzi. Aș dori să pun în descriere și gustul puțin sărat al ochilor mei sărutați pe nisip, să vă arăt desenele indecente lăsate de sare pe trupul meu prea bronzat, să vă spun cum nu reușea gelul de duș favorit să alunge aroma pielii arse de soare și sărată potrivit... cum albul rochiței de in înnebunea pe arămiul bronzului grecesc.
Daaaar, parfumul portocalilor în timpul coacerii îți transmite senzația de timp liber. Cât timp citești în umbra lor, știi bine că ei se coc pentru tine. Fructul căzut pe pământ nu doare, te trezește doar un pic, și-ți spune să-l culegi și să-l duci în răcoare.... apoi intuiești bine cum să-i folosești gustul: mâncându-l zgomotos, haotic sau alintat în pahare aburite cu gheață.

Sport versus Educaţie Fizică

Mă întreba azi cineva de când fac sport. Întrebarea m-a blocat imediat şi persoana din faţa mea mi-a repetat întrebarea.
Înţelesesem oarecum sensul întrebării dar, în capul meu, se conectau controversele din copilarie.
Profesorul de Educaţie Fizică era nimeni altul decât Vasile Şeicaru (folk singer). Omagiile mele cu aceasta cale...
Ei bine, despre orele de Educaţie Fizică mi-a amintit mie întrebarea de mai sus.
Domnul profesor Şeicaru tuna si fulgera când, din repezeală, spuneam "ora de sport"... şi bine ne corecta.
Orele de Educaţie Fizică erau o adevarată educaţie. Pe lângă faptul că respecta întocmai programa şcolară şi ne punea să facem tumbe, capre, şpagaturi şi flick-flack-uri, ne rezerva câteodată şi acea oră de prietenie pe care şi acum o apreciez.
Dacă primăvara era prea frumos colorată dincolo de curtea şcolii, fiindcă ea, curtea se termina unde se termina si oraşul, domnul profesor îşi lua chitara, câteva mingii de volei şi pleca cu noi încolonaţi spre maidanul cu maci. Ne aşezam roată şi vechiul "castel de apă" ne ţinea loc de agora şi ne dădea ecoul vocilor noastre când prindeam un refren "... dona, dona, doona, don..."
Acolo, aşezând fluturii pe umeri, crezând că pot prin zborul lor să fur vraja, ne miscam buzele in ritmul chitarei, încercând să facem o voce mai puternică decât a menestrelului, să-l ajutăm să rupa coarda.
Altădată, dacă gerul intra şi prin holurile şcolii, frigul ne tinea in clasă. Întotdeauna, chiar şi în bănci, ţinuta era în "training". Nu se făcea sport în acea oră, nici Educaţie Fizică, dar se făcea educaţie. Începea domn profesor uşor, dându-şi pletele alintător peste umăr:
" - ... tot auzim de Olimpiadă.... Montreal... oare din ce ţară este? şi ce climă o fi acolo? Cam ce echipament ar purta un alergător în concurs? Dar cu respiraţia? Ce umiditate avem in România?” ... şi tot aşa.
Vrând-nevrând, informaţiile se legau şi dorinţa de cunoaştere era alta. Abia aşteptai să prinzi două ore libere ca să fugi la bibliotecă şi să afli toate capitalele ţărilor cu preşedinţii lor şi formele de guvernământ.

Mulţumirea din ochi, profesor/elev cred că este reciprocă.

Mâinile mele curate

Mâinile mele curate îmi amintesc de copilărie.

Îmi amintesc cât de murdare le întreţineam, cât de negre şi aspre erau.

Mâinile mele curate îmi amintesc că mi-a dispărut joaca.

În timpul şedinţelor lungi le privesc (niciodată nu mă concentrez la şedinţe) şi le măsor. Atunci e timpul amintirilor. Mă înăbuşă amintirea vişinilor călăriţi până le sparg coroana şi dau de soare. (mereu mi-a plăcut să-mi surprind verişorii ciripindu-le dintre frunzele cele mai de sus).

Constat de fiecare dată că de fapt, şedinţele îmi caută prin amintiri. Astăzi aflăm despre zeolite technology. Ascult prezentarea neamţului şi gândul iată că-mi zboară... hăăăt prin Dobrogea, la “vărăria” unde ne trimitea bunica să adunăm bolovani pe care nu era indicat să pui mâna udă, transpirată :).

Neamţul, made BOSCH&SIEMENS însă, îmi zice mie despre zeolite, altă Mărie, aceeaşi pălărie. Ce ştie el ce făceam noi la vărărie? Stingerea varului se face cu apă şi rezultă o reacţie cu aburi, spectaculoasă oarecum dacă pui şi Galus sub frunzele ce acoperă o mică groapă în faţa colibei... eeh, coliba, dar ce este coliba?

Neamţul i-ar zice cort. Dar, mai bine spun eu diferenţele:

Coliba ramâne uscată şi răcoroasă mult timp faţă de un cort.

Coliba adună păsările dimineaţă şi te trezesc plăcut.

Coliba poate avea mai multe intrări-ieşiri, (strategie învăţată de la bunic) unele chiar secrete.

Coliba se “camuflează” prin ea însăşi, fiind naturală şi împrospătată ori de cate ori vrei.

Coliba poate avea “Glade” (mirosuri ambientale) dacă în straturile de papură ale acoperişului inserezi plante aromatice din straturile bunicii “pentru la iarnă”.

Şi pentru că neamţul tot laudă zeolite technology, da, un bolovan de piatră de var absoarbe umiditatea şi oferă căldură. Prin asta au scazut ei consumul de energie la masinile de spălat vase.

Îmi retrag mâinile din poală... şi-au spus povestea. Duse la tâmple, atingând amintirea, îmi scriu prin gesturi mulţumirea... iar o şedinţă... de poveste.

Este.

între bine și rău

... sună oarecum cam pompos, dar e un răspuns pentru situaţia dorinţei de a face bine.
De curând am citit şi trăit un caz căruia altădată nu i-am dat atenţie şi rău am făcut...
Povestea începe tiptil cu momentul când vrei să produci ceva de mâncare unor persoane dragi. Te pregăteşti cu minuţiozitate colindînd piaţa dis-de-dimineaţă,(ca să fie totul proaspăt) îţi pui spatele în pioneze ca să rezişti orelor de migăleala celor câteva feluri de mâncare şi un fin desert, alergi ca o gâză să împrospătezi aerul facându-l nobil şi uşor respirabil pentru musafiri, să nu simtă carecumva miros de mâncare când sosesc. Când ştii că totul e perfect şi te bucuri că cei invitaţi sunt regii mesei tale, încep îndoielile:... parcă a făcut o grimasă, sau s-a opărit? să întreb dacă mai vor chiar dacă farfuria mi-e dată uscată? Cineva piteşte un şervet sub masă... e cu resturi neingurgitabile sau l-a murdărit de ruj?... şi tot aşaaaaa, de nerecomandat!
La următoarea aniversare te pui pe organizat masa în restaurant, atent ales, unde ai mâncat sau ai auzit că se mănâncă bine! Nu iei în calcul variabile precum: au schimbat bucătarul, au avut o nuntă şi le-a rămas câteceva, au schimbat ospătarii, menu-ul... nooo, pleci la drum cu masa rezervată. Surpriza va ţine loc de cadou de aniversare, încă un lucru păţit înainte de a fi înţeles.
La fel de rău prinde şi o masă festivă tip "business lunch" , poate şi mai rău. Aici văd vina singulară a bucătarului care nu-şi ia răspunderea asupra produsului oferit. Prin ce stări euforice poate trece un bucătar căruia i se intorc farfurii pline ochi cu mâncarea abia dusă la masă? Unde este el? De ce oamenii de afaceri trebuie să-şi amintească textura batalului crud?
Altfel spus, nu închideţi buna dispoziţie cu o masă "copioasă".

stiu ce face si nu face un ateu

... este si asta un raspuns la intrebarile nepuse.
Ma uit la ea cat e de frumoasa. Te poti uita ore in sir la obrazul alb-roziu umbrit de gene negre-dese, rotunjit de barbia delicata, inflorita de buze dorind sarutate. Prin ce hatisuri psihologice trece genetica si nu reuseste sa puna la un loc frumusetea, inteligenta si bunul simt?
Imi prinde privirea extaziata de ceea ce vede si-mi zambeste parsiv. Stie bine ca trebuie sa-mi cumpere ingaduinta de a o critica in cele ce va face. Ma las in joc, stiind ca e in defavoarea ei, si o ascult cum trece cu varsta nechibzuintei si vorbeste repede, fara suflare, fara odihna, nimicuri.
Ascult cuvinte taioase, rostite scurt si acuzator.
Privesc un chip fost angelic, acum asprit, echivoc.
Din rozul buzelor sar acuze, acute... out of mute!